18 dec. 2013

Dau o ciocolată pentru fiecare dovadă care arată că sunt gay

Știu că există unii care și-ar dori cu totu' altceva, da' eu pot să fac rost numa' de ciocolată.

Am scris într-o zi despre cum alții mi-au făcut o viață de n-aveam habar de ea.
Tot în ziua aia am scris c-o să urmeze. Sigur.
Și urmează.

Primii oameni care m-au cuplat cu prietena mea, iubită colegă de bancă, perechea crizelor mele de râs, s-au născut în 95 și sunt colegii mei.
Următorii oameni care m-au cuplat cu prietena mea, iubită colegă de bancă, perechea crizelor mele de râs, s-au născut în 95, cred că și în 94 și sunt colegii mei, dar alții. Cu ăștia n-am mai vorbit de...aproximativ de când ne știm. Colegii ăia care fac banchetu' după plăcerea personală și nu colectivă. Acei colegi.
De necrezut, da' printre principalele preocupări ale colegilor mei foarte pasionați de arte, în timp ce-și storc fiecare strop de sudoare pe planșele lor cu talent, se găsesc și două preocupări legate de viața mea și-a prietenei mele. Știți, iubita.

Prietena mea este gay?
Eu și prietena mea suntem împreună? De fapt, sigur suntem, pentru că, nu-i așa, părem prea apropiate.

Eu nu știu ce înseamnă prietenă prea apropiată.
Adică dacă eu te văd pe tine că te pupi și te pipăi cu prietena ta și nu ți-am zis veci că sunteți gay, înseamnă că e prietenie, doar prietenie, deloc prea apropiată?
Eu nu știu de ce să te doară-n fix de cât de gay sunt eu, prietena mea, omu' de la colț, tanti care vinde cartofi la tarabă. Ori chestia asta încă rămâne ceva nemaivăzut pe la noi și-atunci cauți orice ocazie să te miri. Ori chestia asta te face să crezi că ai dreptu' să mai faci un mișto de prost gust tipic unui om atât de deștept. Ori chestia asta te râcâie atât de mult pe interior, pentru că-i o bârfă și nu poți fără astea.
Adică recunosc c-am și eu niște mici dileme în pauzele de la liceu, pauze în care chiar n-am ce face mai bun. Da' nu mă duc la un om apropiat al omului să întreb auzi, cum pana mea face...eh.

Zău c-ar fi mai mișto dacă omu' ar veni la tine și ți-ar zice bă, tu ești gay? Că voiam așa...să știu.
Pentru că prima dată e amuzant s-auzi că ești cuplată cu prietena ta. E și-a doua oară. Oarecum. Da' o să ți se taie ca la maioneză când tu auzi astea de la oamenii cu care stai zilnic și care au primit bârfele direct, când tu chiar ții la un om și când tu ești mâncat din toate părțile de colegii tăi care se laudă că nici nu te văd, nu te aud și nu te suportă. Și nu te suportă, că tu nu-i suporți. Aparent. Scuze proaste.
Vă rog să nu mă suportați așa cum scrie la carte.

Nu sunt cu prietena mea.
Nu sunt gay.
Să fii gay nu te face cu nimic mai aiurea.
Să fii apropiat de prieten se cheamă prietenie.
Poate până la sfârșitu' anului mai găsim și altceva.

Promit ca într-o zi să mă iau c-o tipă. În fața lu' Elvis. Să fie bârfa palpabilă.

Promit că e ultima postare despre acest minunat și fascinant rahat.

pampam.

10 dec. 2013

Vecina mea cu tocuri să vină înapoi.

În afară de ultimul an de liceu mâncat pe pâine, ha, admitere, ha, și abilitatea mea de a fi o nenorocită cu tipii drăguți, viața mea se rezumă la cele 2 mari probleme existențiale.

Unde este vecina cu tocuri?
De ce m-a blestemat cu această minunată familie cu copchil?

Deasupra mea. Exact deasupra camerei mele.
Stătea o vecină care mergea prin casă cu tocurile în picioare. Știu asta sigur, pentru că mereu se auzea tropa-tropa, zdrang-zdrang, dup-dup. Uneori își punea muzică ( urâtă și de proastă calitate ) pe care începea să danseze. Tot în tocuri, pentru că mereu se auzea tropa-tropa, da' în ritmu' melodiilor. Ceea ce era și mai ciudat. Dar mă obișnuisem. Deja mi-o imaginasem cum arată după mintea mea proprie și imaginativă. Era înaltă, brunetă, plete lungi, picioare lungi, puțin groase, sâni mari, tocuri cui, îmbrăcată scurt și în latex. Era oribilă, desigur. Am creat un monstru. Modelul filmelor porno. Mi s-o fi tras de la cât de stresant era tropa-tropa. Da' mâcar nu scotea sunete pe gură, mai ales că la un moment dat a descoperit papucii de casă și nu mai punea muzică la 6 dimineața.

Tragedia vine din faptu' că, într-o zi, n-am mai auzit troace, am auzit niște urlete ciudate și ascuțite, cam cum fac eu când vine cineva și mă ia pe sus și eu nu vreau și-atunci țip și totu' se termină cu bine. Doar că acum e mai ascuțit, mai lung și mai enervant, că e de dimineața weekend-urilor și seara zilelor în care-mi cad ochii în gură. E un copchil. E atât de mic încât scapă lucruri pe jos și eu le simt fix în creierii mei. Sau freacă lucruri de podea. Sau aruncă. Sau scoate alte sunete și mai ciudate, ca și cum o rachetă e în cădere scurtă, da' cu vocea unui copchil care nu știe să vorbească. Doar să țipe.

Singura parte bună e că se arată încă o dovadă pentru de ce să nu faci copii.

Tată-său urlă grav la el. Să tacă, să nu mai arunce lucruri, să tacă, să nu mai fie obraznic, să tacă. Și-atunci plodul începe și plânge mai mult.
Mamă-sa urlă la fel de grav la el.
Uneori, când nu sunt familia de urlători, încep de se alintă, iar părinții devin mai ciudați ca virgulă copchilul.
Sunt un trio minunat pentru blocurile cu pereți atât de subțiri ca să auzi ce vorbește vecinu'.
Sunt un trio minunat pentru când vrei să dormi, să citești, să vezi un film, să n-auzi musca, să n-auzi copchii care țipă și aruncă lucruri pe tavanul tău, de-astea.

Plus că. Acum că vine crăciunelul și zăpada, am început să ascult cum săniuța fuge, nimeni n-o ajunge, cântată cu voce de mamă care și-a dorit toată viața un copchil.

Îmi vreau vecina cu tocuri înapoi. O rog să se întoarcă. Câteva luni cât mai stau aici. Cu tot cu tocuri, dacă ea vrea.
Sau măcar să se facă ceva pentru copchii zgomotoși. Că eu nu ziceam nimic, bre. Și adormeam și singură. N-am chinuit pe nimeni. Asta nu-i treabă.

pampam.

4 dec. 2013

Limbi străine: Kalokaghatia (4)

Paranteză. Cu toate scuzele pentru oamenii care au comentat aici, am șters majoritatea postărilor. Așa.
Fără scuze pentru oamenii pe care-i urmăream prin friend connect, m-am retras de pe majoritatea blogurilor. Așa.
Să înceapă începutul. Din nou.
Gata.

Kalokaghatia e din greacă, îmi ia juma de oră să pronunț, e de la domnu' prof de filosofie, se traduce prin om bun și frumos și e fix ce-aveam nevoie ca să arăt ce înseamnă om bun și frumos de fiecare dată când am vorbit și vorbesc despre asta.

Omul bun și frumos e motivul pentru care există fericirea. Și cam atât.
Sună nițel patetic. Se mai întâmplă. Voi prindeți esența.

Sigur. E fericirea aia de e fericire pe bune și de-o simți în burtă, în mațe încurcate, în creieri amețiți, în oase, alții ți-o citesc pe zâmbetu' de la 8 dimineața și 12 noaptea, tu crezi că ești prea împlinit să mai exiști printre ăștia normali și pământeni. E fericirea aia de se traduce prin o bucățică, o fărâmă, o clipă, un moment. Momentul e scurt. Fericirea nu e lungă. Fericirea nu e prostia veșnică după care își plâng ochii oamenii triști care n-au parte de oameni buni și frumoși. Nici de fericire, că de-aia îs triști și nu dau de ea.

Omul bun și frumos are defecte pe care tu nu le vezi, pentru că, de obcei, pe ăsta îl iubești la modu' ăla de nu i le mai vezi.
Ai crede că pentru omul bun și frumos s-au făcut toate cuvintele mari pe care unii le folosesc des, prost și degeaba. Orice, pentru totdeauna, mereu, doar tu, te iubesc. Dacă omul n-ar fi și simplu și n-ar crede că astea nu se folosesc deja des, prost și degeaba.

Sau e omul din exemplele clasice cu prietenul care te primește la 3 noaptea să plângi pe umărul lui, maică-ta de te-a crescut bine, taică-tău care era moș crăciunel de crăciunel, bunică-ta care te alinta veșnic și-acum e prea moartă ca s-o mai facă, mai mult decât prietenul care te-a făcut să crezi că la 16 ani poți să iubești, că el era un om pe care să nu-l ratezi, profa care vorbea multe, mărunte și mișto, tipul din stație din fiecare dimineață care e mereu amabil și drăguț, oamenii din baruri cu care legi lucruri scurte, de ținut minte, oamenii de peste tot cu care legi lucruri.

Dacă încă mai e cineva care nu s-a prins, omul frumos nu e frumos fizic sau doar fizic, că are ochi albaștri și buze cărnoase. Și omul bun nu e bun că e samaritean și dă 50 de bani la un cerșetor amărât care vrea bani de pâine.

Omul bun și frumos e om bun și frumos că-l simți așa, că e așa, că împarte așa, că știe să fie așa și nici nu se chinuie pentru asta.Altora nu le iese neam și ceilalți au fost norocoși cu mamele lor de i-au născut.
Omul bun și frumos e bun și frumos interior, exterior, minte, suflet, spirit.

Pe-ai mei îi mai știți de-aici.
Pe lângă ei am mai găsit alții.
Pe lânga ei mai există alții.
Cu ei eu am crescut mare, mult, bine.
Cu ei o fericire și cu o fericire și cu o fericire fac fericire. Sună nițel patetic. Se mai întâmplă. Voi prindeți esența.

Sigur. Ei sunt ăia din exemplele clasice cu oamenii de-i apreciezi abia după ce pleacă și de-aia tre să-i apreciezi când încă n-au plecat, de uiți să le zici merci și de le zici că-i iubești când nu mai sunt de-ai tăi. Ăștia sunt oamenii pe care tre să-i vezi când îi ai.
Pentru că eu nu-i mai am pe cei mai buni dintre buni, pentru că e trist când e așa, pentru că ăia de nu-i mai am n-au aflat tot ce era nevoie, pentru că oamenii vin, pleacă și fericirile se scurtează. Cel puțin măcar o dată.

Când eram eu mică și lumea se uita la televizor, Mircea Radu zicea iubiți-vă mult!
Eu aș zice să v-aveți în grijă, să le-aveți de grijă și cuvintele înainte de fapte și faptele după cuvinte.

În rest. Kalokaghatia pentru toată lumea!

pampam.