Vecina mea cu tocuri să vină înapoi.

În afară de ultimul an de liceu mâncat pe pâine, ha, admitere, ha, și abilitatea mea de a fi o nenorocită cu tipii drăguți, viața mea se rezumă la cele 2 mari probleme existențiale.

Unde este vecina cu tocuri?
De ce m-a blestemat cu această minunată familie cu copchil?

Deasupra mea. Exact deasupra camerei mele.
Stătea o vecină care mergea prin casă cu tocurile în picioare. Știu asta sigur, pentru că mereu se auzea tropa-tropa, zdrang-zdrang, dup-dup. Uneori își punea muzică ( urâtă și de proastă calitate ) pe care începea să danseze. Tot în tocuri, pentru că mereu se auzea tropa-tropa, da' în ritmu' melodiilor. Ceea ce era și mai ciudat. Dar mă obișnuisem. Deja mi-o imaginasem cum arată după mintea mea proprie și imaginativă. Era înaltă, brunetă, plete lungi, picioare lungi, puțin groase, sâni mari, tocuri cui, îmbrăcată scurt și în latex. Era oribilă, desigur. Am creat un monstru. Modelul filmelor porno. Mi s-o fi tras de la cât de stresant era tropa-tropa. Da' mâcar nu scotea sunete pe gură, mai ales că la un moment dat a descoperit papucii de casă și nu mai punea muzică la 6 dimineața.

Tragedia vine din faptu' că, într-o zi, n-am mai auzit troace, am auzit niște urlete ciudate și ascuțite, cam cum fac eu când vine cineva și mă ia pe sus și eu nu vreau și-atunci țip și totu' se termină cu bine. Doar că acum e mai ascuțit, mai lung și mai enervant, că e de dimineața weekend-urilor și seara zilelor în care-mi cad ochii în gură. E un copchil. E atât de mic încât scapă lucruri pe jos și eu le simt fix în creierii mei. Sau freacă lucruri de podea. Sau aruncă. Sau scoate alte sunete și mai ciudate, ca și cum o rachetă e în cădere scurtă, da' cu vocea unui copchil care nu știe să vorbească. Doar să țipe.

Singura parte bună e că se arată încă o dovadă pentru de ce să nu faci copii.

Tată-său urlă grav la el. Să tacă, să nu mai arunce lucruri, să tacă, să nu mai fie obraznic, să tacă. Și-atunci plodul începe și plânge mai mult.
Mamă-sa urlă la fel de grav la el.
Uneori, când nu sunt familia de urlători, încep de se alintă, iar părinții devin mai ciudați ca virgulă copchilul.
Sunt un trio minunat pentru blocurile cu pereți atât de subțiri ca să auzi ce vorbește vecinu'.
Sunt un trio minunat pentru când vrei să dormi, să citești, să vezi un film, să n-auzi musca, să n-auzi copchii care țipă și aruncă lucruri pe tavanul tău, de-astea.

Plus că. Acum că vine crăciunelul și zăpada, am început să ascult cum săniuța fuge, nimeni n-o ajunge, cântată cu voce de mamă care și-a dorit toată viața un copchil.

Îmi vreau vecina cu tocuri înapoi. O rog să se întoarcă. Câteva luni cât mai stau aici. Cu tot cu tocuri, dacă ea vrea.
Sau măcar să se facă ceva pentru copchii zgomotoși. Că eu nu ziceam nimic, bre. Și adormeam și singură. N-am chinuit pe nimeni. Asta nu-i treabă.

pampam.