22 dec. 2015

Oamenii și legea lor anti-fumat

Din fericire, stau cu niște oameni minunați care nu-și bagă morcovi în fund când vine vorba de vicii personale sănătoase sau mai puțin sănătoase. Pentru că sunt prieteni (parte din ei cu copii sau cu probleme de sănătate sau nefumători) care înțeleg că-s deciziile mele, care le au și ei pe ale lor și care îs decenți la cap și realizează că n-o să mai fumez când n-o să mai vreau eu, nu când ar fi ei niște pisălogi enervanți. Ce bine că nu tre să-mi întorc mâna la spate când îs cu ei, ca să nu le vină fum în fețele lor de floricele, ce bine că se ridică de la masă ca să iasă cu mine la țigară, chiar și când nu fumează, și ce bine că nu sunt niște răhăcioși stresanți și isterici care cred că vor muri pentru că-mi inhalează fumul.
Dar nu toți oamenii sunt așa. Oamenii sunt de căcat cu fiecare ocazie pe care-o găsesc ca să fie ei de căcat, și din cauza asta nu vor dormi următoarele 150 de nopți din viață, până vor reuși să fie pe deplin de căcat. Uite, în cazul ăsta, ai impresia că au uitat de la ce-au pornit, adică că li se afumă plămânii inutil când ies la bere și de-aia nu li se mai duce berea pe gât. Ai impresia că nu mai facem din asta ceva pro respirat, facem haideți să vedem cine câștigă astăzi mai multe drepturi în baruri, parcuri și stații de autobuz, copii!

Și niciunul din copii nu înțelege că.

1. E o chestie de respect 
Serios. Faptul că eu vreau să fumez e o alegere personală pe care am gândit-o și pe care o fac pentru că vreau. De obicei, oamenii care fumează știu toate implicațiile faptului că fumează. Nu e ca și cum își imaginează cineva că țigările te vindecă de boli, în loc să te îmbolnăvească. Probabil oamenii care cred asta fumează alte țigări, nu alea pe care ne batem să le interzicem. Chiar știe toată lumea în ce rahat se bagă, planeta nu are nevoie și de babe care vor să te lași de fumat cu exemple gen uite-o pe bunica mea în spital cu cancer, așa o să fii și tu, ha ha.

Am un profesor pe care l-am evitat 80 la sută din timpul meu la facultate, pentru că eu cred că și-a ales greșit meseria. Dar de alea două ori când am ajuns la curs, am auzit la fiecare pauză un *acum știu că vreți să vă otrăviți, așa că mergeți să vă otrăviți, dacă țineți neapărat*.
Nu e ok să fii așa cu alți oameni, doar pentru că oamenii aleg să facă ceva ce tu nu. E fix problema lor și tre să respecți asta, așa că nu fi de căcat. În ordinea asta de idei, ar trebui să interzicem alcoolul, pentru că ni se pare că-i face rău ăluia de lângă masa noastră și c-o să rămână fără ficat sau, mai nasol, ne face nouă rău, pentru că oricând se poate ridica să-ți dea o sticlă peste față.

2. E o chestie de preferință și nu tre să fii nesimțit legat de preferințe
Sunt o scârbă nesimțită și acră, aia e. Dar niciodată legat de ce le place altora să facă cu viețile lor, pentru că ori nu-i știu, și-atunci mă doare-n fund, ori îi știu, și-atunci dacă nu sunt lucruri imorale pe care încerc să le înțeleg, nu mă leg de ele. Fumatul nu e un criteriu, e ceva de care ar trebui să te doară în fund, atât timp cât ai și baruri de nefumători, atât timp cât nu încearcă nimeni să-ți bage o țigară pe gât când mergi pe stradă și atât timp cât nu face parte din viața ta. Crede-mă, fumul din stația de autobuz n-o să-ți facă atâtea boli oribile câte ai tu impresia.

Așa că nu te duci la cineva și-i zici că-i miroase bucătăria a țigări, pentru că cineva nu vine la tine să-ți zică că-ți miroase casa a animale, lumânări arse sau dezodorizant ieftin. Nu te duci la cineva să-i zici că miroase a țigări, pentru că cineva nu vine la tine să-ți zică că miroși a ce-ai mâncat în pauza de prânz. Nu te strâmbi când cineva fumează, pentru că cineva nu se strâmbă când mesteci șaorma pe stradă și-ți curge sosul de usturoi pe bărbie. Nu faci diferențe între tipe mișto care nu fumează și tipe nasoale care da, pentru că atunci fiecare bărbat din lume ar trebui brusc să nu mai aibă burtă de bere și păr pe spate.

3. Nu-i pasă nimănui de toate faptele bune
Prietenii ăia nasoli care-ți scot ochii și-ți zic toate modurile în care o să mori, imaginile groaznice de pe pachete care vor să te trezească la realitate, toți oamenii ăștia care doresc o lume mai sănătoasă, campaniile cu mihaela rădulescu în chiloți, chiar o lege care nu te mai lasă să fumezi, atât de multe zbateri pe uscat și fapte bune, încât ai crede că fumătorii sunt niște pui de aur pupați în fundul lor pufos și prețios de pui de aur. Dar hei, faptele bune nu se fac niciodată cu grimase morcovite și vezi c-o să mori de tânăr, *uite, uite, ia o imagine cu niște plămâni mâncați de cancer ca să vezi cum vor fi și ai tăi, cu plăcere.* Cred că ultima dată când am întâlnit un om care pune problema asta fără să fie un sclifosit răutăcios a fost niciodată. Acum cu chestia asta anti-fumat, sufletele lor s-au aprins ca după masa de Crăciun cu slană și sarmale, când ai ținut 40 de zile de post. În mintea lor e ca și cum ar fi adus pacea în viața tuturor. În mintea lor e ca și cum au făcut-o o faptă bună pentru toată lumea.

Dar încă se fumează și afară, și acasă, și acasă la alții, și pacea nu se simte în aer.

Și sigur, sigur există lucruri mai importante în viețile tuturor decât faptul că unii dintre oameni fumează și trebuie să-i facem să se lase, în timp ce suntem niște enervanți insistenți. Da, e mișto fără fum în bar, fără să te usture ochii, fără să fie aerul greu. Dar ce se întâmplă în bar, rămâne în bar, și restul timpului meu poate-l voi petrece pe munți de țigări lungi și mentolate. Iar asta ar fi doar problema mea.


10 dec. 2015

Viața la cămin e ca lupta din tranșee

Glumesc. Căminul e ok. Nu ai chiar atâtea motive pentru care să-l urăști, cum auzi că-l urăsc oamenii de obicei. Da, nici mie nu-mi place la cămin, dar doar la al meu și doar din motive care țin aproape strict de atmosferă și lucruri pe care nu le fac aici, dar le făceam la gazdă cu oamenii de la gazdă sau le fac cu alți oameni la casele altor oameni. Oricum.

Căminul e locul ăla în care te bagă pe tine și pe încă unu, patru, șapte oameni necunoscuți, uneori total opuși, într-o cameră cu două, cinci, opt paturi, două dulapuri și două mese, ca să vă împărțiți timpul, spațiul și viața timp de un an. Nu e amuzant. N-ai aproape nimic din ce ai acasă. De aia nu e pentru oricine, serios. Căminul e un fel de inițiere din aia cu probe dubioase de-avea Harap-Alb până ajungea să mânce carne multă la ospăț și să pupe prințesa pe obraz. Așa și oamenii. Lucruri pe care începi să le descoperi, cu care tre să te obișnuiești și care o să-ți iasă pe nas, dar care țin mai mult de trai în comun într-un spațiu limitat, decât condiții răhăcioase. În rest, decent. Cred că ideea e ori să-ți consumi toți nervii în prima lună, ori să încerci să petreci cât mai puțin timp la cămin.

Ceea ce eu reușesc cu aproape succes. Cât nu umblu ca un căluț responsabil, viața mea se împarte între două cămine și restul apartamentelor găștii, iar dintre toate astea, la mine în cameră ajung cel mai puțin. În principal pentru somn, mâncare și spălat.
Dar în timpul în care n-o să te duci pe capul prietenilor tăi cu camere închiriate care par scoase din 2050, în această locuință regală a ta vei descoperi că.

Paznicii de la intrare sunt niște tați în uniformă.
Știu cât vor fetele să scape mai repede de tata, și să-l lase acasă, și să-l audă numai la telefon, știu. Plănuiesc să se mai întâlnească doar la nuntă sau așa. Să nu mai vadă când ajungi târziu, să nu te mai miroasă, să nu mai inventeze maică-ta scuze jalnice pentru tine. Dar hei, pentru asta sunt paznicii de la intrare. Ai ajuns târziu? Te măsoară din priviri, simți cum te ceartă, simți cum te ceartă și te privesc urât în ceafă. Îl auzi atunci pe taică-tu de-acasă cum zice *de-aia te-am trimis eu la facultate?*
A venit pisi să te vadă? Îl măsoară și pe pisi din priviri, să vadă de la cine ai venit tu aseară târziu. Pleci undeva? Ar avea curajul să te întrebe unde pleci și la cât ajungi. Mergi cruciș, miroși a țigări, ai blugii rupți în fund? E mereu acolo să-ți scoată ochii subtil. Și nu, nu e drăguț. E ca și cum o armată de tați stau în umbra ta până ajungi ca de fiecare dată când intri în cămin să ai o pornire din asta schizofrenică, de oameni care nu mai au nici măcar un nerv în viață. Dar nu poți să faci asta, pentru că atunci paznicul ar fi acolo ca să-l sune pe taică-tu.

Vei avea și colege de cameră sau de cămin care sunt niște soacre bătrâne.
La băieți nu e mereu cazul ăsta, pentru că pe băieți îi doare în fund. În cel mai rău caz, o să te comenteze pe tine, ca pisi a colegului lor de cameră. Dar pentru că nu poți să stai la băieți mereu, o să continui să te întorci în fiecare seară la babele din cameră, din baie, din bucătăie, care-ți vor asculta atente poveștile și care au așa o impresie că viața ta e și a lor, deciziile tale sunt și ale lor, felul în care îți petreci și organizezi timpul le privește și pe ele și tot așa. Niciodată nu se termină totul după ce treci de privirea gardianului. Mai sunt și gurile fetelor.

Poți să le dai peste nas din primele zile ca să se calmeze. Poți să le zici că nu le privește. Sau poți foarte bine să dai din cap și să treci peste. Oricum ar fi, ideea e că vor înțelege că viețile voastre personale sunt viețile voastre personale. Într-un caz ideal, o să fiți câțiva oameni care se vor super înțelege și-atunci când ți se rupe inima în două, o să li se rupă și lor inima în două. Dar în restul cazurilor, o să fie nasol și-o să vrei să stai cât mai mult la prietenii tăi cu camere din 2050.

Există oameni care, în natura lor, sunt niște jegoși împuțiți.
Așa că nu te aștepți să vii într-un loc special al panseluțelor, unde miroase a levănțică și cresc floricele din pereți, pentru că nu e un loc așa decât în primele 10 minute de dimineață, când îl curăță săracele femei. Au trecut aproape trei luni de stat la cămin, dar încă mă întreb ce-i face pe oameni să nu tragă apa după ei.
Poate unii dintre noi ar spune *hurr durr, dar ăla nu e un cămin de fete?* Oh, ba da, și ce? Fetele sunt și ele jegoase și împuțite, și înoată prin grămezi de mizerie în bucătărie ca să-și gătească borș de ceapă cu geamul închis, și nu trag apa, și înfundă chiuvete cu pletele lor de fecioare pe care nu le strâng, și varsă borșul de ceapă pe aragaz, și-l lasă acolo. După ce-și bagă gunoaiele pe la duș, merg și se fac frumoase, iar peste câțiva ani, cine știe, vor fi chiar morcovitele care-ți vor semna un act sau care-ți vor preda un curs în liceu. Cât de tare?

Nu există fițe.
În cazul în care cineva mai crede că poți să faci mofturi la cămin și-n cazul în care mai există oameni care, atunci când zic cămin nu se gândesc la asta ca la cea mai umilă casă din studenție. Nu poți să mofturi și să fițe. Un milion dai, de un milion primești. Pat ai, saltea ai, duș ai (e o țeavă, dar vine apă pe ea), aragaze ai (vai de capul lor, dar încă funcționabile parțial), wc ai, chiuvetă ai, căldură ai, un geam pe care să vezi cum răsare soarele dimineața ai, strictul necesar în formele lui mai proaste și foarte modeste, dar aia e. Și, ca-n toate cazurile pe care le mai știi, toate upgradările se fac pe bani, nu pe cât de mult te caci pe tine că e rama de la pat din metal și nu lemn.
Da, condițiile chiar ar putea să fie mai bune, da, se iau bani pe-o parte și nu se mai investesc pe cealaltă, da, e și-aici un sistem prost și aranjat, dar nu e ca și cum poți să te mai cerți cu cineva și pe chestiile astea.

N-ai liniște sau intimitate sau lumină sau geamul deschis sau loc sau ocazia să sari în chiloții tăi preferați în mijlocul camerei când, cât și cum ți-ar dori sufletul. Și asta e cel mai nasol când stai cu oameni, pentru că programe diferite, stări diferite, chefuri diferite. Și pentru că pe oameni nu-i doare mereu de câtă liniște vrei tu, atât timp cât ei n-au nevoie de ea, sau mai știu eu ce nevoi personale. Așa că e posibil să auzi lăutărească la unșpe noaptea, petreceri cu oameni care se dezbracă la provocări, niște nebune să-ți bată în țeavă la mijlocul nopții, o colegă să te întrebe dacă mai ai de lucrat, c-ar vrea să doarmă sau tot felul de cazuri din astea. Niște rebeli ar spune că nu vii la cămin pentru liniște și pentru lucrat. Dar rebelii din ziua de azi sunt, de obicei, proști.
Sau poate planetele chiar te vor iubi și n-o să fii un caz din trist. Totuși, dacă da, nu ești singur, crede-mă. Pe 3 din 4 wc-uri se poartă conversații care încep cu *m-am săturat*. E ok, data viitoare când ceva frumos se întâmplă în viața ta, mergi la prieteni să sari în chiloți. Te vor înțelege.

Dar căminul e o experiență. Poți s-o încerci de dragul experiențelor și-al poveștilor. Sau poți să nu treci prin toate astea, și-n loc să le zici altora cum era când nu găseai un wc curat ca să faci pipi, să cauți să le zici băi, ce mișto era când ne adunam seara toți la masă și aveam un moment de relaxare între prieteni în bucătăria noastră închiriată.


22 nov. 2015

Ghidul oamenilor mari pe care nu ți-l zice nimeni

E noapte și două tipe își plâng viețile una către cealaltă. A fost o săptămână grea și enervant de ocupată, dar oricum știu și ele că se vor vedea dimineață la 24 shop non stop ca să treacă din nou printr-o nouă săptămână grea și enervant de ocupată, pentru că, cumva, săptămânile grele și enervant de ocupate au început și nu s-au mai terminat. Însă vor continua să se plângă, căci asta le rămâne oamenilor să facă în cele zece secunde de pauză din viețile lor chinuite.
(uneori, în cele zece secunde de pauză, prieteni de-ai tăi mai bătrâni îți vor spune că hei, stai așa, încă n-ai crescut destul de mult. o să fie și mai greu. dar astea-s deja alte povești)

Se gândesc amândouă că cel mai rebel lucru pe care-l mai pot face e să mănânce pe ascuns în marile biblioteci sărace și foarte prost organizate ale lui Cuza, și se întreabă reciproc cum au ajuns aici.
Ei bine, copii, totul începe când fiecare dintre noi zice un *ce n-aș da să fiu și eu om mare, ca să fac ce fac oamenii mari*. Și pe principiul ai grijă ce-ți dorești. că ți se întâmplă, căcatul ăsta devine realitate pe nepregătite. Ca o bulă mare de săpun cu dero care-ți pocnește în ochi deodată. De aia trebuie să învățăm cum să ne luăm săpunul din ochi, ca să nu chiorâm. Cum ne intrau pietricele în fund când ne jucam cu puța în nisip, și știam să fugim repede la mama să ni le scoată și să fie viața din nou super ok. Partea nasoală e că-ți vor intra mult mai multe în fund decât pietricele, și că n-o să-ți mai permiți să fugi la mama, dar pentru asta există cele zece secunde de pauză în care să țipi. Sau pentru asta există lucruri pe care să le faci mai mult și altele pe care să le faci mai puțin.

În condițiile asta urâte, nu vrei să pierzi timp și ore de somn.
Serios. Somnul contează. Somnul e sfânt. Somnul îți dă putere cum îi dă satisfacția viață profului sau șefului când ai tu rateuri din lipsă de somn. Probabil una din cele mai nasoale senzații cu care să-ți începi diminețile e când sună alarma și tu simți cum leșini pe dinăuntru. Nu vrei asta, crede-mă, am fost acolo. Nu mai e primul an de liceu în care erați toți mișto pentru că vă culcați la 4 dimineață după ce ajungeați din bar, și-a doua zi te trezeai cu un energizant, că și-așa n-aveai nimic important de pregătit. Și nu, n-aveai. Dar acum o să ai și pentru când frecai menta pe mese-n club.
Eu n-apuc să dorm cât aș vrea, pentru că și-atunci când dorm mă trezesc să verific cât mai am până-mi sună alarma. De la ultimele nopți de anarhie am avut nevoie de jumate de săptămână ca să fiu în regulă. De-aici știu atât de bine cum e să fii neproductiv, și să simți cum corpul tău se închide puțin câte puțin, și s-ajungi să trăiești doar ca să dormi o oră, măcar o oră.

Nu vrei să bei oricât de multă cafea intră în tine.
Vrei, știu. Cu fiecare zi pe care o s-o începi devreme, viața fără cafea o să ți se pară și mai pustiu. Dar cafeaua chiar e nasolă. De la toate hainele pe care-ai vărsat-o înainte s-o bei până la aparatele care rămân fără zahăr și bei o amăreală care-ți face dimineața mai urâtă, și până la crize de inimă, cafeaua e nasoală. Poate-ai crede că e ca-n filme și că-n timp ce vântul îți flutură pletele, un sexos din ăsta trendy intră-n tine și-ți varsă puțin cafeaua, și bam, de-atunci ți-a luat cămașa la spălat și-ați rămas veșnic împreună. Nu e, scuze. De toți banii dați pe cafele îți iei o pernă mare și super fancy care te adoarme direct cum pui capul pe ea, ca să dormi și ca să nu mai ai nevoie de cafea.
Eu beau într-o zi cam câtă cafea aș fi băut forțat în două săptămâni acasă. De-aici știu cât de nasoală e. Pe același principiu, și alte băuturi, după preferințe, vezi, mai ales, bere, că asta  mi se pare că e baza, sau vezi orice fel de nebunii din astea în exces mai au oamenii când pleacă de-acasă și nu se mai întorc.

Nu vrei să fii dezorganizat, împrăștiat sau bezmetic.
Pentru că dacă ești dezorganizat, pierzi timp, bani, aer, viață, o să-ți intre pietricele de toate mărimile în fund, și n-o să mai știi pe unde să le scoți, pentru că nici n-o să mai ai cum. O să rămâi cu trei proiecte mari pe ultima sută și n-o să le faci pe toate decent, nu mai ajungi să-ți plătești chiria și-o să dormi într-un cort făcut din hârtii pentru proiecte eșuate, uiți să iei pâine și, mai rău, mâncare, deci rămâi fără viață în tine, și n-o să mai dormi la noapte chiar deloc, deci e ca și cum ai fi mort. E ca și cum tot vârtejul ăla în care crezi tu c-ai intrat când te-au trimis singur și pe banii tăi în lume, ești, de fapt, tu. E ca și cum ești masochist cu tine.
Și pentru că o să fii foarte enervant pentru alți oameni cu care lucrezi din plăcere sau nu. Dar da, există unii dintre noi care își iau agende, calendare, tot felul de bilețele și ca să le folosească, nu doar de design și fiță, și e ok ca tu să fii unul dintre ei.
Mai am eu vreo trei agende pentru oameni cu intenție și conferințe la care nu vor ajunge niciodată, pentru că sunt puse la 9 dimineața, îhî.

Nu vrei să fii pupincurist.
Sunt sigură că oamenii își pot face așa timp în viața lor, încât să pupe funduri nu de nevoie, ci pentru că sunt funduri care să le placă lor, și sunt sigură că există atâția alți oameni care vor face asta în locul tău deja. Așa că n-o face și tu. E jenibil. Probabil o să pierzi chestii, dar cu toții pierdem la un moment dat, aia e, tu o să pierzi pentru că n-ai pupat funduri urâte, felicitări.

Nu vrei să rămâi singur și trist pe lume.
Așa că atunci când prietenii tăi, pisi sau părinții îți trimit palme insistente și mesaje cu dormi și tu puțin mai mult, nu mai bea atâta cafea, ia-o mai ușor, fă să-ți fie bine și să nu mori, fă-ți timp să ne mai suni, tu ascultă-i.

Nu vrei să mai faci ce făceai și-n liceu.
Adică nu vrei să mai suferi de aerele oamenilor la 17 ani, când purtai blugi cu găuri în fund și când universul se învârtea pe lângă tine și nu invers, când ai straturi infinite de aroganță și când nu știi cum să vorbești cu oamenii, așa că te comporți ca și cum ai avea doi ani. Ești deja la al doilea buletin, doar treci peste.

Nu vrei să te panichezi.
Asta-mi aduce aminte de niște colegi de-ai mei care, după două zile de cursuri și introduceri, s-au întors în Vaslui. Ce crezi că fac acum în Vaslui? Probabil mâncă semințe. Ce crezi c-ar fi făcut în Iași? Probabil mai mult.
Pentru că orice om care se panichează face lucrurile prost, și-atunci o să fie și mai rău. Și, în principal, pentru că toate dubioșeniile astea stresante vor trece, și vor veni altele, și vor trece, și vor veni alte altele, și tot așa, și-o să te saturi să te tot panichezi la fiecare perioadă nouă și uneori nasoală din viața ta. Englezii au o vorbă mișto pe care nu vreau s-o traduc, că e mișto așa. Deal with it. Nici cei mai mari anxioși nu rămân toată viața în grota lor, și nici cele mai nasoale lucruri nu sunt atât de nasoale încât să nu poți trece peste ele cumva, deși faptul că crești și tre să înveți să trăiești cu asta nu e atât de nasol.

Și clar nu vrei să-ți irosești viața doar între somn, cafele și făcut de bani pentru chirie.
Ceea ce e greu, dar vorba profilor mei istorici *noi când mai trăim?*
Pentru că oamenii mari au așa o impresie c-ai ieșit din liceu un pubert și te-aruncă în viață ca pe-un adult deja, și te lasă acolo să te descurci cum te pricepi tu mai bine. Învață să porți o cămașă călcată, învață cum să vorbești la interviuri, învață cum să zici bună ziua consilierului de la bancă, ai grijă de cele cinșpe carduri, fiecare cu rolul lui, verifică mereu dacă te încadrezi în toate termenele-limită, ai grijă să termini toate termenele-limită, nu uita să plătești tot ce trebuie plătit, sună și tu pe-acasă, vezi să nu-ți cadă capul.

Niște profi de-ai mei ar spune că *nu mai trăiți.* Dar tre să fii puțin nebun ca să crezi că se poate așa ceva. Și asta e altă chestie pe care oamenii mari nu ți-o zic, adică că se cacă mult pe ei și că vor încerca mereu să-ți mănânce viața, cum le-au mâncat-o și lor alții. Să pară că acum e punctul culminant din viață, când o să-ți ocupi timpul doar cu rahaturi formale până nu mai ai timp să respiri, iar asta e ordinea lucrurilor de-acum. Da, bine. Tu vei găsi puțin timp să respiri și să alergi în chiloți prin casă, dacă asta îți place, indiferent că-n alea două jumătăți de oră ai fi făcut cinci lucruri pe care tot va trebui să le faci mai încolo.
Cum mi-am lăsat eu weekend-ul ăsta doar pentru făcut un mare nimic. O să regret, o să-mi iasă pe ochi, o să mi-l scoată alții pe ochi, o să-l recuperez mâine noapte, dar hei, noi când mai trăim?

*ca să învârtim puțin cuțitul în rană, există o grămadă de oameni mari care chiar o duc destul de simplu și ușor. dacă nu ești unul din ei, îmi pare rău. mai ai puțin timp să dormi.

30 oct. 2015

Facultatea de Istorie o să-ți mănânce viața

Hai să nu începem trist și să nu descurajez absolut toți copiii care cred că o facultate de istorie e tot ce-ar putea fi mai frumos în viața lor timp de trei sau cinci sau opt ani (dacă mai există copii care cred asta și nu se duc toți la jurnalism, turism, SNSPA sau așa). Că și eu credeam c-o să fie fabulos și că nici pe mine nu m-a descurajat nimeni, slavă zeilor.

Facultatea de istorie chiar e ceva fabulos. De la cele o sută de mii de cărți (nu sunt o sută de mii de cărți întregi, serios acum. uneori sunt șaizeci de mii de capitole și-apoi patruzeci de mii de cărți) pe care trebuie mai întâi să le găsești, apoi să le citești, apoi să le scrii din nou în cuvintele tale și să le prezinți bine și frumos, până la excursiile alea de grădiniță care acum vor fi niște mici, mici excursii la situri arheologice cu morți din preistorie descoperiți și dezgropați, și până la cursuri interminabile despre cine a evoluat din maimuță și pe ce se vindeau femeile în antichitate. Foarte mișto. Dar o să-ți mănânce viața. Pentru că ideea oamenilor despre o facultate de istorie nu se pupă cu ideea pe bune de facultate de istorie. Și când o să ajungi acolo, n-o să știi de unde s-o iei, o să-ți faci cele zece genți și-o să te urci la tren cu prima ocazie.
La mine n-a fost cineva care să-mi explice asta și să-mi dea două palme, dar a fost cineva care m-a împins înapoi cam prin a patra zi de cursuri în care deja voiam să renunț. Așa că de aia sunt eu aici, o sfântă fecioară protectoare care zice copii, e puțin rău, dar nu e atât de rău.

Istoria e chestia aia grea și infinită pe care n-ai suportat-o nici în liceu, nici la bac, că avea o grămadă de ani, o grămadă de bărbați cu sabie și tendințe de superioritate, o grămadă de femei anonime în umbra lor care le satisfăceau tot felul de plăceri, o grămadă de locuri și teritorii pe care și le pasau de la unii la alții, sânge, războaie și morți. Dar hei, la istoria de la facultate n-o să mai faci din astea. Aproape nimic din ce ți-au predat atunci nu te ajută acum. Pentru că ai specializări diferite, și teme diferite, și discuții diferite, și, în sfârșit, o istorie care începe de la cum și de ce niște maimuțe au evoluat diferit față de restul și se întinde până la noi. Habar n-ai tu câte s-au întâmplat înaintea ta și ce-a fost prima dată, oul sau găina.
O să rămână chestia aia grea și infinită, că are și ți se cer o grămadă de și o grămadă de, dar sunt sigură că există chestii mai grele și mai infinite, așa cum există chestii mai simple și mai bătute în cuie, și care te așteaptă oricând nu mai poți să înveți să analizezi oase sau să înveți cum îi distra Dionysos pe greci.

Există patru lucruri mari pe care trebuie să le faci la o facultate de istorie. Citit, scris, exprimare și niciodată plagiat. Citești până faci dioptriile pe care le are și bunică-te la 80 de ani, scrii ore întregi de fișe, și niciodată nu scrii cum e în carte, iar asta e o super bătaie de cap, dar se presupune că nu mai ești la nivelul de gimnaziu în care propozițiile încă erau la modul Ana are mere. Deși Ana are mere e mai acceptabil decât un copy-paste.
Există trei locuri între care o să te învârți, în afara facultății. Sala de lectură a bibliotecilor, muzeele și barurile. Da, există timp și de holbat la statuete din preistorie, și de bere, cafea, ceai, un covrig, o vorbă, aer, puțină relaxare, nu e atât de nasol, pe la opt oricum te dă afară din bibliotecă.
Există două lucruri de care ai mereu nevoie, dar de care n-ai mereu parte. Apă și mâncare. E la fel și pentru tine, și pentru profi, nici acum universul nu se învârte în jurul tău.
Și există trei lucruri care n-o să-ți ajungă niciodată. Timpul, foile A4 și somnul. Dar ghici ce, așa e și în viață.

În rest, e bine. Greu și ca și cum ai avea un urs în spate, dar nu e chiar imposibil. Nu e pe cât de formal pare, nu-ți cere nimeni cravată și-un morcov în fund. Nici pe cât de strict pare. Nici banal. Nici nimic din hai să trecem ca gâsca pe apă, cum am trecut în liceu, cum trec și alții, pentru că dacă ai auzit la unii că au un proiect la două săptămâni, la istorie ai trei cărți în weekend de sintetizat.
N-ai crede, dar profii de istorie au un umor tare interesant și-o să ai colegi care, ce să vezi, nu mai râd la glume cu banane, pentru că au depășit faza, oau. Și hei, opt din zece oameni vor crede că ești foarte deștept doar pentru că ai ajuns la istorie. Coolness.
N-o să mori dintr-o facultate și despre planuri de viitor mai bine nu.

19 oct. 2015

Cum să (nu) te lași de fumat

O s-o iau cu sfârșitul și sfârșitul e că nu m-am lăsat de fumat, tocmai pentru că metodele astea sunt foarte proaste și inutile, așa că uite.


Totul ar fi trebuit să înceapă de la crizele mele de inimă care, la un moment dat, n-au mai fost 2 pe an, au fost mai multe pe lună și, evident, țigările erau unul din motivele alea pe care mi-l scoteau oamenii în ochi, ca niște frecători la minte ce sunt cu fiecare ocazie pe care o prind. Dar pentru că eu nu vreau să trăiesc atât de mult, crizele mele de inimă n-au contat așa tare încât să mă las de fumat (iar asta, copii, este o atitudine nechibzuită și ignorantă cu care să tratezi viața, și nu, nu e bine. dar hei, e viața voastră și oamenii ăia din tineri și nechibzuiți au trăit mult). Așa că, de fapt.
Totul a început la o bere, cum încep poveștile fascinante de la bere, când, în timp ce-mi aprindeam țigara cu numărul 1500, inima mea a auzit un *hai să ne lăsăm de fumat* și s-a rupt fix în 2. De la berea aia au trecut 2 săptămâni sau așa, când a urmat o altă bere la care, în timp ce-mi aprindeam țigara cu numărul 1500 și ceva, inima mea a auzit din nou un *hai să ne lăsăm de fumat* și s-a rupt în 4.

Cum adică să ne lăsăm de fumat? E oare un semn că toți oamenii cu care ies îmi repetă asta? E oare un semn că mereu va fi o colegă de cămin care-ți va spune c-o deranjează adierea aia de țigară când vii din bar, când nici tu nu simți adierea? E oare un semn că țigările sunt mult prea scumpe comparativ cu ce-ți oferă, adică aproape nimic după ce te-ai obișnuit cu ele? E oare un semn că sunt din ce în ce mai studentă săracă și țigările din ce în ce mai pentru oameni cu bani? E oare un semn inima mea ruptă în bucăți?
Am hotărât astfel, mai mult pentru că sărăcie, să las puțin țigările rele, și scumpe, și împuțite, și, hurr durr, cancerigene la o parte. Și, ca orice om în viață care vrea să treacă peste ceva în viață, am început să înlocuiesc ceva cu altceva, ca să am altceva care să mă preocupe. Ceea ce e perfect logic și foarte nesănătos. Toate prostiile care pornesc de la principiul ăsta sunt răhăcioase.

Mi-am pus un elastic verde la mână.
Serios, chiar mi-am pus un elastic la mână, cum îți puneai la grădiniță și simțeai că ai brățări. Nu e ideal deloc, pentru că un elastic la mână îți strânge pielea și-ți lasă o urmă de om dubios care face lucruri nesănătoase la el acasă. Nu vrei asta. Nu vrei să ai urme de grădiniță, care te mănâncă în public și arăți ca și cum ai uitat să-ți iei pastilele. Nu vrei să-ți tragi câte-un elastic usturător de fiecare dată când visezi o țigară, ce pana mea. Abia suporți gândul unei pișcături de țânțar. Oameni suntem și putem și altfel. În ritmul ăsta ajungi într-o zonă sado-maso tot atât de neplăcută ca fumatul, crede-mă, că dacă ai fi crezut că-i plăcută, o descopereai înainte să-ți pui un elastic pe mână cu care să te lovești obsesiv.
Mi-am scos elasticul, evident (apropo, un elastic pe mână înseamnă un elastic vizibil jegos).

Am lăsat țigările acasă.
Și asta nu e o idee bună decât dacă ori ești foarte timid, ori ești foarte ambițios și în ambele cazuri n-o să ceri cuiva o țigară, n-o să iei de pe jos, n-o să cauți în gunoi, n-o să accepți de la un prieten, n-o să te lași să cazi în groapa oamenilor care-au încercat înaintea ta să renunțe la fumat și n-au reușit, nimic. N-ai țigări, nu fumezi. Dar hei, fix în prima zi în care le-ai lăsat acasă, vor veni la tine 2 tipe sexi și cu picioare mișto și-ți vor da un pachet de țigări gratis, pentru că le-ai băgat în seamă. Sau pur și simplu o ploaie de pachete va cădea din cer, ca-n poveștile lui Murakami, și țigările vor fi peste tot, și tu trebuie să reziști ca un om de fier, iar asta cu lăsatul acasă e apă de ploaie, nimeni nu e atât de ambițios (sigur, teoretic nu suntem niște animăluțe care nu se pot controla și renunțatul la ceva nesănătos din viața noastră ar trebui să fie ceva ușor de pus în aplicare. îhî)

Am înțeles apoi că există niște cărți care te ajută, la modul că sunt atât de bine scrise pentru fumătorii care vor să se lase, încât le citești și simți cum vocea din carte e acolo cu tine ca să te țină la suprafață și să nu fugi la o țigară. Pas cu pas, ca pe copiii ăia de-i înveți alfabetul literă cu literă. Ei bine, unii dintre noi au job-uri cu șefi nasoli sau seminarii de câte 6 ore cu pauze de 10 minute uneori, deci timpul, oamenii, banii și viața nu ne permit să stăm cu capul într-o carte fancy pentru fumători care nu mai vor să fie fumători, și să citim câte-un capitol la fiecare jumate de oră.
N-am încercat cărțile, dar am încercat să-mi umplu timpul cu dulciuri sau alte bazaconii care te consumă la fel de mult de bani, măsele, inimă sau timp, până ajungi să ai 5 dependențe în loc de una. O să-ți cadă o măsea de la cele 2  tablete de ciocolată pe zi, o să pleci cu 6 pulovere din magazin, n-o să mai ai bani de mâncare și-o să faci o boală din aia de stomac, o să te ia capul de la o mantră pe care ai învățat s-o repeți de fiecare dată când vrei o țigară, o să fie oameni care te vor freca la cap cu toate lucrurile astea nesănătoase, ca atunci când te frecau cu țigările și, ghici ce, lumea va fi la fel.

Pentru că mai am 4 țigări în pachet, voi lua o pauză de la pauza de țigări. Dar aștept cu nerăbdare sfârșitul.

10 oct. 2015

Fetele poartă roz și băieții albastru

Uite aproape dialogul ăsta care s-a întâmplat în zilele noastre.

-Ce e, fată sau băiat?
-Fată.
-Păi și tu nu știi că la fată se ia cu roz? Trebuia să iei pantaloni roz, dacă tot.
*fără replică, groază-n ochi, fără speranță în suflet.* ca atunci când se întâmplă ceva care te șochează atât de mult, încât *fără replică, groază-n ochi, fără speranță în suflet*
-Ce te uiți așa? Fată roz, băiat albastru. Nu tre să crezi tu, nu sunt prostii. Nu vezi și pe stradă că fetele poartă roz, băieții albastru? De mici. Nu e vorba de ce crezi tu. Așa stă treaba.

Dar hei, să crești un copil după reguli pe care el nu le cunoaște deloc, deci n-are cum să fie de acord cu ele sau nu, și pe care le-ai văzut la alți oameni pe stradă, e ca și cum ți-ai dorit de mult să faci un robot pătrățos din lego să prindă viață și acum ai găsit ocazia perfectă. Un copil fără putere de decizie. La fel ca restul, dar să fie și cumva mai bun. Un lego nu știe ce se întâmplă cu el. Ce bine. Și ce nasol că un copil poate să știe, dar îl modelezi tu încă de pe vremea când n-are cum să folosească asta, ca să nu cumva să pară defect și să poarte albastru cu Superman. Să faci copii și să-i crești după cum i-au crescut ceilalți oameni cu copii. E ca și cum îi tai de la rădăcinile lor de plăntuțe cu viață în creștere. E ca atunci când bagi în apa plăntuțelor tale niște chimicale, că vrei tu să crească mai mult pe partea dreaptă decât pe partea stângă.

Serios, chiar asta se întâmplă. Copiii chiar cresc după cum îi influențezi tu cu modul tău de viață și de gândire și, când pleacă prima dată de acasă, când ies prima dată la groapa cu nisip, când fac pișu pe ei, când își aleg prima dată oamenii cu care vor face pișu în grup, când încep să facă toate lucrurile pe care le fac, le vor face cu influențele de la mama și de la tata care le-a zis aia și cealaltă. De aia influențele de la mama și de la tata nu trebuie să fie și de la restul oamenilor cu copii de pe stradă. Poate ăia nu știu nimic și sunt foarte proști. Poate fac parte din ceva foarte dubios din care tu n-ai avea cum să faci parte vreodată. Poate sunt cu adevărat nasoli. De ce să creștem toți așa?

În ordinea asta de idei, a avut și maică-mea niște tentative. Se juca cu personalitatea mea neformată cum mă jucam eu cu nervii ei, când purtam tricouri cu mașini în loc de săndăluțe albe. M-a trecut pe rochii după ce m-a tuns cheală, pe sandale după adidași, și pe pantaloni după fuste. Dar apoi și-a dat seama că nu mai merge și că e personalitatea mea pe care trebuie să mi-o formez și cu care să mă joc cum am eu chef. Și iată, astăzi pot să fiu o boschetară tunsă cu 3 de la mașina de tuns sau pot să fiu o tipă fancy în rochițe de fete tunsă cu 3 de la mașina de tuns.
Nu arăt la fel de drăgălaș ca atunci, dar sunt sigur un om mai mișto. Și a fost minunat că nu a trebuit să dorm pe preș când am descoperit că mașina de tuns nu e doar pentru bărbați, cum vor să creadă toate frizerițele proaste, și când am descoperit că o culoare nu e pentru un sex, cum își impun mințile de cal să creadă. Că, ce să vezi, am fost un copil care însemna mai mult decât o rochie. Și sigur toți copiii înseamnă mai mult de atât.

Plus că hainele roz sunt mai scumpe, se murdăresc mai repede și dau ideea asta de panseluțe vulnerabile, și gingașe, și delicate. Cine pana mea mai vrea să pară panseluță gingașă, și vulnerabilă, și delicată acum.

29 sept. 2015

Anxietatea și tulburarea obsesiv compulsivă nu sunt mișto

Nu e ok, bă. A început cu depresia și dramele închipuite, și m-am bucurat când s-a depășit faza și copiii au renunțat să se mai expună cu faptul că se tăiau cu lamele din baie. Dar s-au descoperit apoi alte tulburări nasoale pe care da, hai să ni le însușim și să apărem pe unde apucăm cu ele.
De ce există descrieri în care o tulburare e ceva ce te caracterizează, și boala aia e mai interesantă decât tine. Sau mai rău, de ce ne facem toți impresia că suferim de rahaturi. Nu e ok să ne tragem de șireturi cu chestii de genul ăsta.
N-ai auzi pe cineva că se trezește și se bucură de ceaiul gustos, de ce bine i s-a prăjit pâinea, de ce soare e afară, ce muzică  mișto ascultă, ce carte bună, nț, tre să ne atragem atenția cu anxietăți și crize de oameni imposibili.

Anxietatea e nasoală, OCD e sufocantă și niciuna nu e amuzantă.
Nu e despre atenție, nici despre aranjatul cărților după nume, nici despre frica clasică că te mușcă un câine și te inhibi,  nici despre cum să avem ce au alții, indiferent că ce au alții e nașpa. E despre niște tulburări de care suferi când nu știi cum să te raportezi la lucruri din viața ta care te dau peste cap (și poate n-ar trebui). Anxietatea e o neliniște care-ți încleștează gura și OCD e această treabă de obsedați care suferă și de anxietate și repetă acțiuni ca să scape de ea.

Nu e mișto, pe bune.
Unii dintre anxioși nu deschid ușa la maxi taxi, că-s singuri și-și închipuie că toți oamenii se uită când ei vor dechide ușa prost. Unii își repetă în minte cum se deschide ușa bine. Unii se bâlbâie în public, deși știu ce să zică, dar cred c-o s-o zică aiurea. Unii nu suportă mulțimile. Unii vor să răspundă la vreo oră sau vreun curs, dar atunci când vor, li se ridică inima în gât și nu mai răspund. Că dacă n-o să le iasă. Unii au un atac de panică la frizerie.
E anxietate, teamă, disconfort, panică, frică în situații în care n-ar trebui să existe frică. Un poet i-ar spune zbucium interior, zbaterea sufletului, focul gândului sau așa ceva. Nu cred că se tratează cu adevărat, dar anxioșii iau pastile cu nume celebre și ajung personaje de filme triste și cărți fascinante, în care poartă o cutiuță cu pastile în geantă și țin tablete la oglindă. Cool, nu? Nu. Anxietatea e zbuciumul tău interior și faptul că faci din asta balamuc public nu e ca atunci când te umfli că ți-ai luat ultimele nike-uri apărute.


Voluntarii de la bibliotecă aranjează cărțile după numele de autor. Ca să-ți fie mai ușor. Și nu suferă de OCD. Pictorii își aranjează culorile pe paletă în funcție de ton și nuanță și ce mai vor ei. Că așa se face. Și nu suferă de OCD. Femeile își aranjează hainele în șifonier după material, culoare, anotimp, lungime. Dar asta fac femeile (chiar și tipii). Și nu suferă de OCD.

OCD nu e doar acțiune compulsivă. E acțiune compulsivă sau repetitivă pe care o faci pentru că ai un gând obsesiv în capul tău dereglat, care nu-ți dă pace să trăiești fericit până nu faci ca să-l împiedici. De mai multe ori. Gândul ăla obsesiv nu e ca atunci când ți-e foame și vrei să mânci, și mânci și ți-a trecut. Gândul ăla obsesiv îți provoacă anxietate, și teamă, și neliniște continuă. Pentru că, în general, e ceva care nu depinde de tine și nu poți controla decât prin acțiuni compulsive. Așa înțelege creierul tău că s-a rezolvat.
Mâncatul depinde de tine și e ceva realizabil. Îl faci, știi că poți să-l faci, știi că e sigur, nu te neliniștește cu nimic, vrei să se întâmple. Gândurile obsesive sunt, uneori, aberații pe care mintea le inventează, dusă fiind pe câmpii și care, dacă s-ar întâmpla, ar fi oribile. Nu vrei să se întâmple, așa că repeți o chestie practică ca să scapi de ceva teoretic.
Când n-ai OCD, mânci o dată și nu te mai gândești că ți-e foame. Când ai OCD, împăturești un prosop până te dor încheieturile, ca să scapi de obsesia din cap. Doar că senzația de foame e reală. Obsesia se întâmplă să fie o născocire.
Nu sunt oamenii fascinanți?

Voluntarii nu se tem că o să cadă raftul peste ei, dacă nu pun cărțile în ordine. Le pun ca să poți să le iei. Da, și eu îmi așez cărțile după mărime sau hainele după culori. Dar când o fac, nu mă obsedează o idee de care trebuie să scap. O fac din alte nebunii de-ale mele. Nu ai OCD pentru că-ți pui toate alea într-un anumit fel. Ai OCD când în afară de aranjatul cărților, mintea ta pe câmpii face și alte chestii care nici măcar nu sunt interesante. Uite.
Uneori există un număr. Gen cifra 4 sau un multiplu de 4. Creierul tău începe și dezvoltă un gând din ăsta dubios, și ireal, și foarte panicos. Știi și tu că e o prostie inventată de tine, dar ai frici multe, și mari, și nu poți să le depășești doar prin a-ți repeta că va trece și va fi bine. Așa că repeți o acțiune de 4 ori sau de 8 ori sau de 16 ori. De fiecare dată la fel, până simți că gândul panicos dispare și totul e ok acum, că ți-ai aranjat patul de 16 ori. Uneori există un singur tip de acțiune. Uneori există un obiect de care să fii obsedat și cu care să-ți umpli casa. Uneori se întâmplă în public. Uneori inventezi o scuză ca să pară că nu s-a întâmplat.


Cam atât de distrus trebuie să fii. Sau cam atât de distrusă trebuie să fie mintea ta. Sau cam atât de nasoale rahaturile pe care le-ai văzut. Sau cam atât de urât mediul în care te învârți, încât să-ți provoace tot felul de anxietăți și reacții. Nu e în regulă să faci balamuc public din ele.

24 sept. 2015

Sfaturile astea pentru liceu. Ediția de lux


 
alte ilustrații frumoase aici-click.


Gurul din mine s-a întors cu sfaturi pentru supraviețuit în liceu, care merg bine și după ce termini. Aș fi ignorat subiectul ăsta. Dar hei, o ilustrație am văzut și un moment de oarecum nostalgie apăru. N-ai cum să nu-ți aduci aminte cum ai devenit alt om după generală. Cum n-aveai niciodată pix, dar mereu o țigară pentru colegii tăi care fumau și n-aveau țigări, că știau că ai tu.


Nu m-aș întoarce în liceu decât dacă aș fi plătită bine și-ar trebui să fac ceva interesant, nu să frec menta în bancă, așteptând să văd dacă are proful chef sau nu de oră. Iar asta e imposibil, deci nu m-aș întoarce. E de căcat, sistemul e unul atât de prost și inutil, profii sunt învechiți, o grămadă de colegi nasoli care trec prin pubertate, deci dublu nasoli ca oameni, și, cel mai important, scopul pentru care te duci acolo, adică să te învețe, și să te pregătească, și să facă din tine un genial cu o viitoare viață bună, nu e. Scopul ăsta se pierde pe drum și se transformă în linguri uriașe de lucruri teoretice băgate forțat pe gât.

Trecând peste astea, uneori am momente de nostalgie. Pentru viitorii copii din viața mea, ai mei, ai prietenilor, ai internetului, ai tuturor, care merg în prima zi de liceu și sunt pierduți în spațiu, uite aceste învățăminte.

1. Dă mâna cu dracul până treci puntea
E cel mai important sfat pe care l-am reținut încă din generală. Fără el, ar fi fost mai rău decât a fost. Asta nu înseamnă că pupam profii în fund. Să pupi profii în fund e ceva oribil și tu ești nasol dacă faci asta.
Să dai mâna cu dracul însemna să fii ăla cuminte și în banca lui, care nu e chiar prost și pe care nu poți să-l dai afară de la oră, că e un elev bun, știe toată lumea asta. Nu face balamuc, nu strică, nu deranjează, știe și ceva teorie, nimerește să facă și-un exercițiu la mate. Ca un schimb. Eu, elev, îți respect ora și mă pregătesc la notă (discutabil), tu, profesor, ții cont de asta. Am dus-o așa toți cei 12 ani de școală. A fost bine.

Puteam să râd 15 minute pe ceas în orele de fizică, și profa să se facă că nu vedea. Pentru că nu mă interesa fizica aproape deloc, dar știa că ori încercam când era nevoie, ori nu-i deranjam ora. Prin a12a aveam deja puterea să vorbesc în timpul orei de istorie. Ăsta era apogeul într-o clasă în care primeai 3 pentru șușoteli. Am manipulat profele de franceză până în faza în care refuzam o zi de ascultare, pentru că știau că sunt unul din cei maxim 8 copii cu care puteau face franceză. Până și profii de mate evitau să râdă de mine atât de mult cum făceau cu alții. Anarhie.

Soartă pe care le-o doresc și altor copii întregi la minte, măcar ca impresie.

2. Protejează-te
Bă, asta cu protejatul e pe 2, putea să fie și pe 1, pentru că educația sexuală e importantă și totuși nu există în școli, când școlile sunt așa-zisele locuri care te formează. Sigur, te formează legat doar de anumite aspecte. Că la ce neam de pudici suntem, care cred în Moș Crăciun și berze cu scutec în cioc, și la ce fel râd băieții când aud de ciclu, educația sexuală e o ciumă. Mă rog.
Ideea e să te protejezi. Cel puțin până ajungi în faza de relații serioase sau în care amândoi sunteți controlați și vreți o familie mare și frumoasă. Să citești, să cauți singur, să afli, să știi cum stă treaba și să te protejezi. O boală din asta dubioasă nu e ceva de trăit în viață. Și n-ai tu puterea să crești un copil în super tinerețe, 16 ani, nebun, fără bani. Lasă. Să-l crească alții e aiurea, așa că mai bine deloc.
Și serios, orice tip care refuză un prezervativ sau n-are mereu unul la el sau te pune doar pe tine să pastile, nu merită timpul și implicarea.

3. Nu fi cool, pentru că par și alții cool
Liceul e un loc în care e nevoie să te integrezi, cum e lumea, în general, pentru că altfel va fi trist. Dar nu tre să faci orice ca să te primească unii pe lângă ei. Toți oamenii care par mișto, nu sunt chiar atât de mișto, iar toate lucrurile mișto pe care vrei să le faci acum, nu vor mai fi mișto sau sunt deja nasoale. Vezi fumatul sau nuștiuce haine pe care le adopți. Clișeu, dar nu ești mișto, ești nasol că te dai ce nu ești, și mai depui și efort, bani sau timp pentru asta.
Probabil că dacă tre să te schimbi pentru ei, sunt niște oameni răhăcioși. Chiar n-o să-i mai pese nimănui când terminați. Sunt anii ăia în care crești, și descoperi, și te definești, cum ai crescut și te-ai lăsat de lapte la țâță. Concentrează-te de asta, și-o să ai tot timpul după să fii cool. Tot timpul, adică atunci când n-o să mai pari un pubert jenibil.

(se înțelege că eu am fost aproape anonimă și că nu ieșeam la fumat în fața liceului. dar viața nu s-a terminat acolo. vor apărea apoi oameni care te vor crede mișto fără să fi încercat să pari așa. pe bune)

4. Relațiile nu tre să fie centrul universului tău
Nici măcar nu știi ce e o relație cu adevărat. Gândul de bază legat de relațiile din liceu e că n-ai nicio garanție că vor rămâne și după. Al doilea gând de bază e că n-ai nicio garanție c-o să-ți mai placă de omul ăla și după. Și al treilea gând de bază e că lumea, oamenii, persoana ta nu se învârt în jurul lui sau ei, și că în afara relației tale, mai ai și 5 poezii de analizat la română, câțiva prieteni și nevoie de timp pentru tine. Nu tre să te legi de pisi ca cleiul ăla de copac, și-apoi să suferi 2 ani după despărțire. Am fost acolo și ce treabă nasoală e.
În rest, fiecare cum se descurcă și cât de frumos poate să trăiască îndrăgostelile, și fluturii, și crizele de liceu. Dar sinuciderea, copii, nu e o soluție. Viața nu se termină nici la o relație. Viața nu se termină în liceu. Mai încolo, orice e posibil. Dar nu în liceu.

5. Nu-ți pune profii în cap. Sau gardianul școlii. Sau ce oameni mai întâlnești
Pentru că, cine știe, o să vină o zi când ai nevoie de ceva de la ei și nu te vor ajuta. Sau calmul e o metodă mult mai ok, pur și simplu. Aerele alea de macho dur se termină undeva prin primele zile de a9a, preferabil. Așa că vezi 1.

6. Dar nu fi prostul satului
Poate în a9a și a10a mai ai încă gura închisă ca să nu primești un 3. Dar apar apoi cazuri în care nu poți să taci, că te calcă în picioare și n-au voie, și nici nu poți să sari cu palma la ei. Așa că vezi 1 iar, dar puțin mai autoritar. Cam cum vorbesc oamenii cu convingere când sunt convinși de ce zic.
Cazuri gen elevi pletoși care, la vocea autoritară a directorului, erau tunși aproape de zero. Cum mi s-au pus note aiurea și cum se pun note pe ochi frumoși. Cum mi se dicta ca la dictare ce culori să bag în propriul atestat. Cum urlă morcoviții ăia de la secretariate că-i stresezi, deși nu le ceri decât să-și facă munca. Cum te caută poliția prin baruri, c-ai plecat de la o oră (ce pana mea?). Cum insistă un prof pe decolteul tău. Și alte o grămadă de lucruri de interior, pe care sigur le are fiecare liceu și toată lumea se face că nu sunt.

7. Trage apa și spală-te pe mâini.

8. Nu te stresa prea mult, că ai nevoie de nervi mai încolo
Eu sunt un om stresat din naștere. Rare momentele în care capul meu e liniștit, dar dacă știam ce căcat e după liceu și ce fel râde viața de noi, îl linișteam forțat atunci, că mare lucru palpitant în afară de problemele imposibile la mate și termenii din chimie, nu se întâmplă. E mai simplu decât pare. Stai acasă, te țin ai tăi, ieși la bere cu toată gașca, că e toată gașca lângă tine, ia uite, maică-ta ți-a făcut și mâncare caldă, n-ai cum să pici la taxă de la buget, n-ai un șef care te apasă în spate, n-ai de întreținut pe alții, nu numeri zilele până la salariu, n-ai o agendă specială pentru calculat cheltuieli, n-ai cheltuieli. Dar încă te plângi după 3 săptămâni c-a început școala. Ăsta e un moft. Și ești enervant.

9. Nu te mai căca pe tine
Vai, ce rebeli eram când refuzam să purtăm uniforma și cravata și așteptam să ne-arunce alți colegi o cravată pe geam, ca să putem intra în liceu, ce super, îți dai seama ce comunist e ăla că ne pune să purtăm un sacou. Vai, hai să fumăm în clasă și să ardem băncile, oh doamne, și să punem manele, ca să moară ceilalți colegi mai mișto și cu gusturi mai bune, și să lipim absorbante pe uși, să umflăm prezervative, o m g. Hai să întârziem, să fim depresivi, să plângem că ne-a lăsat pisi și să monopolizăm toată ora de română, să trecem pe roșu, să aruncăm cu banane, să zicem că ce părinți proști aveam, că ne dau doar 3 lei pe  zi, hai să ne căcăm pe noi în grup, de ce nu?
Pe bune, nu e haios. O să-ți fie rușine după.

10. Învață tot ce poți să înveți la ore sau în afara lor, pentru că acum poți să acumulezi multă informație, ca un tânăr în floare ce ești, și pentru că îți vei dori ca atunci când o să faci 25 de ani sau așa, să poți purta o discuție coerentă care nu se rezumă la ce mișto era să dormi în ora de română.

În rest, din alea clasice cu trăiește clipa și bucură-te cât mai poți.
Și crecă gata.

18 sept. 2015

Prietenia cu fostul e ca o șaorma cu de toate

Treaba asta, oricum o dai, e destul de simplă, dar am complicat-o noi, începând cu fetele de 15 ani și terminând cu tipele divorțate. Pentru că așa se întâmplă, ne ia 4 ani să trecem peste o relație de 2, totul e mai încurcat în mințile noastre și nimeni nu-și imaginează vreodată că o să ajungă în ziua în care foștii le vor fi, în sfârșit, indiferenți. Nu indiferenți la modul că dacă mor, nu le duc o floare sau dacă zic un bună, nu le răspund. Indiferenți la modul că nu mai țin icoane cu ei și nu mai tremură la imaginea cu fețele lor fotogenice.
Dar ziua aia vine și te trezești într-o dimineață că îngerii cântă și luminița de la capăt e așa de puternică ca atunci când te-ai născut și viața era fără griji. Aproape c-ai uitat ziua ăluia de naștere și cum îi plăcea să bea cafeaua. Însă brusc, îngerii se opresc, luminița începe să pâlpâie și un tip sau o tipă care te știe și cu chiloți, și fără, se întoarce glorios în viața ta, ca și cum nimic nu s-a întâmplat. Femeile care scriu la reviste de femei ar zice că e rândul lor să se stea la picioarele tale. Și serios, o să fie distractiv. Pentru toate gălețile cu ciocolată, toate nopțile nedormite, toate lacrimile amare, o să fie distractiv. O să ai măcar ocazia să fii un troll minunat, dacă nu mai mult.

Va zice o chestie din asta dubioasă de băgare în seamă și tu vei exclama zgomots oh, se întâmplă.
Și foarte multe nu se vor întâmpla.

Se va întâmpla gândul ăsta în minte cu o armată de gladiatoare sexi, gen Xena, care bat puternic și furios pasul pe loc, în semn de luptă. Au niște sulițe ascuțite, bune de băgat în fund, și și-ar rupe sandalele de gladiatoare în fugă, până l-ar prinde. Clar că există cel puțin 100 de motive din cauza cărora mintea, corpul și sufletul tău nu sunt gata pentru omul ăsta nenorocit încă o dată. Cele 100 de motive sunt aceleași în fiecare revistă de femei, dar, de obicei, e pentru că încă simți să-l ucizi în somn sau nu te-ar atinge cu nimic să fie din nou acolo. E dreptul tău de Xena să nu vrei o bucată de trecut în prezent.
Poate ți-au cântat îngerii într-o zi, dar faptul că nu mai ai icoane cu un fost, nu înseamnă și că totul e bine și frumos. Pe bune, există (o grămadă de) oameni cărora e ok să le zici nu, cry me a river, pa. Cum ar fi niște tipi sau tipe care au plecat din viața ta, dar au avut așa cojones să se întoarcă deodată. În cel mai rău caz, să le zici cam tot ce-ai adunat în 4 ani și e de scos ochii.

Sau se va întâmpla gândul ăsta în minte cu o privire aruncată într-un viitor în care relația ta de amiciție cu un fost aduce a o șaorma cu de toate. Ești prietenă cu el, ești prietenă cu actuala lui, vei fi prietenă și cu viitoarea actuală, ai trecut cu totul peste, a trecut și el, te știe sub toate formele, te știe cu și fără, te știe cum reacționezi și la ce, tu îl știi pe el, v-ați împăcat bine atunci și vă împăcați și acum, nu v-ați mpăcat bine atunci, dar vă împăcați acum, pui, vită, cartofi, usturoi, lipie proaspătă. Aveți toate ingredientele pentru ca relația să meargă bine sau ca șaorma să iasă ca la carte, cum ar zice revistele.
Uneori, când totul e mai frumos (ca atunci când șaorma e proaspătă), scapă o glumă de interior jenibilă cu un fetish de-al tău sau așa, și-n sufletele voastre se aude un pleosc (ca atunci când îți cade sos pe pantaloni). Dar acum sunteți ok și confortabili unul cu altul și o dregeți voi cumva (ca atunci când te ștergi cu un șervețel). Vă bucurați de momentele astea minunate (ca și când te bucuri de o șaorma super gustoasă), și nu vă bateți capul cu ce-a fost, nici nu contează (ca și când uiți că de la ultima ți s-a făcut rău).
Ăsta e idealul, așa se umple un stomac. Sau un trecut.

Singura cale de mijloc e atunci când vă vorbiți rar, oficial și, mai ales, vă respectați viețile reciproc, fără să continuați să vă porcăiți, stalkeriți sau deranjați cu căcaturi gen boule, ce mi-ai distrus viața și vaco, nu erai în stare să faci o oală de mâncare. Pentru unii, singura cale de mijloc e aia cu doar sex și doar hai la un vin, ceea ce probabil e minunat pentru ei.
Iar singura cale care nu e de mijloc e atunci când nu-ți ajunge niciodată indiferent și plănuiești să-i spargi ouă în cap toată viața. Adică genul ăla care nu crede în prietenie cu un fost.

Și cam aia e. Sunt tipe care cred că fostul e un porc și nu merită, și sunt tipe pe care nu le deranjează genul ăsta de legături super duper imposibile. Pentru primele nu se pune problema de așa ceva, pentru restul minunea există. Așa cum sunt oameni care mâncă mai mult șaorma și oameni care mâncă mai mult frunze de varză.
Poate am eu o minte foarte tânără și nu văd lucrurile cum le vede o tipă de 40, care n-a avut parte de o șaorma bună în viață. Dar hei, ce bine.

*ăsta chiar nu e un îndemn la șaorma. chiar e despre foști. chiar nu știu cum se cere o șaorma. aș fi zis de borșu' acrit de la bunică-mea, da' nu știa nimeni.

7 sept. 2015

Astenie, Haruki Murakami, nemurirea sufletului

Un prieten de-al meu care împlinea 27 de ani, îmi povestea fix în ziua aia cât de albastru se simte, cât de bătrân e și cât de dezamăgit în punctul ăla al vieții lui. 27 mi se pare destul, în condițiile în care eu nici măcar nu mă văd făcând ceva concret atunci. Și cred că dezamăgirea  la cu cât mai mulți ani ai e o senzație groaznică. Nu te aștepți să fii dezamăgit, te aștepți să fii împlinit. Așa că cel mai bun lucru pe care l-am putut face a fost să ne zicem că ce minunați suntem și că totul o să fie sigur mai bine. După 4 luni, așteptăm încă să fie sigur mai bine. Căci unul dintre noi suferă de iubiri și relații complicate, iar altul, adică eu, sufăr de faptul că plec pentru a suta oară departe de patul meu de-acasă, unde nu e nevoie să mă obișnuiesc cu nimic, că le știu deja pe toate și sunt un om comod care nu vrea să se obișnuiască mereu și mereu cu lucruri. De altfel, obișnuința e răhăcioasă.

Masochistă și astenică fiind uneori, mă afund mai mult în pat cu gândul că nici nu știi cum faci 27 și te trezești bătrân, dezamăgit și cu mai puține lucruri realizabile.

Dar apoi, un fost coleg de muncă mi-a oferit o scenă de-asta profundă, meditativă și plină de pozitivism asupra vieții, cum numai americanilor le place să bage în filme, ca să te facă să plângi și să le dai 5 steluțe din 5. Lor, numai lor.
Bătrân, grizonat și puțin cocoșat, în timp ce-și rula tutunul în foiță și ne miram amândoi ce soare nici prea cald, nici prea cu dinți e în iulie, îmi zice că dacă n-ar fi fost mulțumit de viața lui la 50 de ani pe care-i are, ar fi înnebunit. Și c-o să înnebunesc și eu dacă continui să mă irosesc în rahaturi și să-mi pierd tinerețea. Sigur, să fac toate lucrurile pe care simt să le fac, ca o tânără în floarea vieții ce sunt, dar să nu le fac ca și cum aș fi scăpat de la zoo. Să nu-mi pierd tinerețea, să fac cumpătat, să trec peste, să trăiesc. Și s-ajung apoi să fiu veche și bătrână, dar să-mi placă viața mea și să-mi placă de mine, așa cum îi plac lui mașinile vintage și familia minunată pe care-o are în fiecare zi acasă. Sau așa cum se place el pe el la 50.

Era ca o carte din aia motivațională, atât că colegul meu chiar părea că le zice pe bune.
Sunt niște siropoșenii, dar faptul că nu eram într-un film american și-n fiecare dimineață de muncă eram mai fără viață decât el, le face să pară credibile.
5 steluțe din 5. Profit de pozitivismul ăsta zaharos de fiecare dată când mă afund mai mult în pat.

Și Murakami, că e sufletul meu.

''Tu trebuie să dansezi cât ține muzica. Pricepi ce-ți spun? Dansează mai departe, fără să te oprești. Nu te întreba de ce, nu te gândi ce sens are. Dacă începi să te gândești la lucrurile astea, ți se opresc picioarele. O dată oprite [...] legăturile tale se vor destrăma complet. Se vor pierde pentru totdeauna.
Trebuie doar să dansezi [...]. Trebuie să dansezi bine, să te admire toată lumea. Dacă faci asta, atunci poate că o să te pot ajuta. Așa că dansează. Dansează cât ține muzica.''

2 sept. 2015

Cum își cer fetele violul

Evident că trăim niște vremuri în care la fete se zice pizde și la tipi coaie sau bă, pulă. Necenzurate. Ăștia suntem, aia e, și organele merită toată atenția noastră, că sunt acolo și le avem și ne ajută. Până trece treaba asta, oamenii vor continua să te agațe scârbos, pentru că pizdele nu merită efortul din flirtul decent al celor sănătoși la cap, și vor continua să înțeleagă că da, că și tu ți-o cauți, când de fapt tu nu. Tu chiar ai o limită între hai la o bere și hai să sex diseară, dar e mult prea fină pentru bolovanii ăștia de care dai când ieși din casă și-ar vrea să sex cu oricine, atât timp cât e fată și ei nu sunt gay. 

Și uneori vor trage de tine, pentru că nu-i așa, fetele o cer mereu subtil și tipii doar erau prin preajmă să le ajute. Tras de tine înseamnă orice, de la cuvintele pe care ți le zice un neanderthal pe stradă la mâini pe fund și sex forțat. Hărțuirea e un fenomen urât, nu e nevoie să existe, și-aș vota oricând pentru castrare. Gen te-am ciupit puțin ca să te trezești la realitate și să vezi că bună e doar un bună și că n-ai de ce să-mi iei aerul pe stradă.
Serios, în lumea paralelă a tipilor răhăcioși, există ghidul ăsta pe care l-au inventat ei despre fete și despre cum strigă ele pisi, te vreau, dar fără s-o zică cu voce tare. Semne, poziția picioarelor, gesturi, haine, mușcături perverse de buze, rujul aprins, crăpătura de la fustă, fusta în sine, privirea, unghia degetului mic, felul cum merge, respirația. Tot ce se poate.

Doar faptul în sine că te-ai născut tipă, le provoacă lor chestia asta cu superioritatea și libertatea de-a interpreta aiurea și de-a te trage de mânecă pe stradă. Că li se pare ceva normal. Că li se pare că tu o cauți. Și cred că fetele ar trebui să se ridice și s-arunce cu ouă la un moment dat.
De-asta.

Stai pe plajă și vine unu' ca să-ți ceară o brichetă, după ce te-a studiat juma de oră. Are un pachet de țigări la el, deci fumează serios, dar îți cere o brichetă. Pentru că bricheta pe plajă sau în bar sau pe stradă e acest mijloc de-a te băga în seamă cu cineva. N-o să-i ceară tipului de lângă el, nu, o să vină la tine, fată care stai în bătaia soarelui tocmai de-aia. Îl chemi și-o știi. Îți place și ție, recunoaște, nu fi mimoză, că așa sunteți voi fetele, vă place și nu recunoașteți. Și vine și-a doua oară. Și-a treia te întreabă ce carte citești și dacă vrei să fumați o țigară împreună. Tu i-ai dat bricheta, tu ai cerut-o, tu ai acceptat. Meriți și nu e ok să te plângi.

Te-ai cazat la o pensiune și te trezești seara cu acest libidinos în cameră, care și-a deschis pensiune ca să bea bere și să pipăie (sau mai mult) tipe cu 20 de ani mai mici decât el toată ziua și toată noaptea. Dacă ești la mare, probabil ești și în chiloți sau ceva tot atât de scurt. Așa că e fix problema ta, tu ți-ai căutat-o, ca fată nu-ți permiți să mergi în picioarele dezgolite nici măcar la mare, nici în fața unui tip. Și nu-ți permiți să te cazezi undeva unde există cel puțin un bărbat, pentru că altfel se pune c-ai știut în ce te bagi. Ca și cum știm toate în ce ne băgăm și la ce să ne așteptăm și de ce să ne ferim, pentru că bărbatul a ajuns să aibă imaginea asta oribilă și arhicunoscută și totul e normal, atât timp cât noi n-o căutăm. Serios? În ce lume e normal să te gândești hm, n-o să-mi iau fustă, că mi se observă picioarele și știu în ce fel vor reacționa tipii. Hei, sunt doar niște picioare.

Dacă, totuși, te vede și stârnești acești demoni din el cu care se naște și pe care nu poate să-i controleze, ca un animăluț foarte puțin evoluat ce e, pici vinovată. Știi cum zic babele, bărbatul încearcă, dacă vede că are unde și nu iese fum fără foc. Gen conștient, inconștient, strigi prin porii tăi violează-mă acum! Cine nu și-ar dori asta?

Ți-ai luat fustă, că erau 60 de grade afară? Nu te criza acum că ți-o ridică unul pe stradă. Ți-ai asumat asta când ți-ai luat fusta pe tine. Ai acceptat o țigară, o bere, o vorbă, să-ți plătească nota, să te ducă acasă, să-ți facă un cadou spontan, deși nu era nevoie, să te sune, să te întrebe? E ca și cum i-ai zice da la toate fanteziile personale și restul invitațiilor la cafea. E un semn de la femei pentru bărbați. În capul unora asta se confundă cu *nu-mi plătesc nota, țigara, berea, dar îți plătesc mai încolo cu sex.*
Vrei să fii om bun și să-l ajuți pe ăla, că era rătăcit prin oraș? Acu dă-i și numărul de telefon, că de-aia l-ai și ajutat, de fapt. Ca să-ți ceară numărul. Te duce unu' în pădure să lucruri perverse, când te-a luat la ia-mă, nene? Te duce, că te-ai urcat la el în mașină, ai vrut, deci a înțeles că ești păpușa lui gonflabilă de-acum. Se bagă unul în sânii tăi? Normal, pentru că ai sâni și sânii o cer ei pentru tine. De ce ai sâni? Să-i dai jos. Dacă poți, să te naști a doua oară, dar băiat.

Știi câți tipi își cer violul? Niciunul. Că n-au nevoie. Că nu e pentru ei. Că tipii nu cer, doar iau sau dau sau își închipuie că fac asta când se duc la culcare și se visează zei cu aripi.

26 aug. 2015

La răscruce de drumuri sau ceva tot atât de profund

Ne-am adunat aici pentru câteva confesiuni rare și sărăcăcioase. Rare, că-s cumva personale și blogul ăsta devine mai mult pentru alții care caută pe google cum să nu mai fiu introvertit. Și sărăcăcioase, pentru că insolație. Prima confesiune ar fi că insolația e o senzație groaznică și-ar trebui să vă feriți de ea stând în casă și făcând ce vă place să faceți în casă. Soarele e superb și din pat.

Ultima dată când am fost disperată după anii mei, a fost la 17. Acum sunt din nou. Încă 2 luni fără o zi, e timp. Aș vrea ca de ziua mea să vină Hugh Laurie cu tot cu orchestră și să-mi cânte St. James Infirmary. Ca să nu mai dau eu repeat la player. Să-și dea ei singuri. Dar să mi-o cânte fix cum mi-a cântat-o în București. Sau cum a cântat-o aici. Sau în orice alt live minunat pe care-l face cu oamenii ăia mișto. Aș plânge râuri de fericire și nostalgie, m-ar unge pe sufletul acesta întunecat și pielea mea ar avea orgasm în toate cele 6 minute. Serios, niște oameni au descoperit că pielea are orgasm de la muzică foarte bună. La noi la țară se cheamă piele de găină sau așa. Probabil apoi l-aș sechestra, ca să-mi cânte mereu St. James Infirmary, dar există șanse și să nu fac asta., doar pentru că mă gândesc la viața lui și la faptul că, sechestrat fiind, n-o să vrea să-mi cânte. Dar, totuși, aș vrea un Hugh Laurie de ziua mea, măcar pentru faptul că nu cer niciodată nimic de ziua mea (poate un mesaj care să nu fie pe facebook?).

Dar uite de ce răscruce de drumuri tocmai la 20.

Viitorul e acest monstruleț fără picioare și siguranță, care începe să te strângă de gât în timpul liceului. Cred că cel mai enervant lucru asupra căruia tre să tragi o concluzie într-un anumit timp, și să fie concluzia bună.
De obicei, oamenii hotărăsc de pe la 18 ani cam ce vor să facă cu viața lor, că așa știu de la ceilalți oameni care-au hotărât ce vor să facă în continuare la 18 ani și hei, pe la 40 se gândesc să înceapă o chestie din aia de-ți schimbi modul de viață și job-ul și felul în care mânci, că nu mai e ok și ei ar fi dorit altceva pentru ei.
Asta pentru că la 17 nu poți să hotărăști care e cel mai bun drum pentru tine după liceu, vezi ce dezastru aș fi fost acum dac-aș fi continuat să cred că e bine ce voiam și ce idei aveam atunci. Și tot asta pentru că la 18 te bați între ce-ți place, ce face bani mai încolo, ce vor ai tăi cu viața ta și faptul că experiența de la bac e un stres. O să te deicizi, dar pe la jumatea primului an, tu și prietenii tăi vă dați seama c-ar trebui să renunțați și să faceți altceva.
Pe bune, nu știu pe nimeni care să-mi fi zis că e pe deplin mulțumit cu ce facultate face. O grămadă, pentru că nu fac ce se așteptau la facultatea lor de suflet, și cealaltă grămadă că n-au ales facultatea lor de suflet. Evident, restul au pus punct și-au luat-o de la alt capăt. Și evident, n-am prieteni la medicină sau informatică, fascinați de părticica lor de viitor frumoasă.

Și evident, vorbim de atâtea alte lucruri, cum ar fi câți copii vrem sau nu vrem și-n câte case vrem să stăm cu chirie sau câte vrem să construim.

Așa că, ca un om calm și lent ce sunt, mi-am mai luat 2 ani de gândire și filozofeală pentru îndeplinirea scopului meu în viață, adică ăla de a fi guru. Și de a fi fericită cu ce înseamnă viața mea, mă rog. 20 sunt pentru mine o treabă minunată tocmai pentru că în alea 1001 nopți nedormite am putut să despic firele ca o nebună, ca să pot fi mulțumită pe toate planurile de om matur în devenire.
Ce facem cu părinții care-s oarecum dezamăgiți de facultate, ce facem cu toți oamenii nasoli, ce facem cu pisi care nu se comportă cum se comportă un pisi, ce facem dacă n-avem un pisi, criteriile noastre sunt prea stricte, avem criterii?, planuri de viitor realizabile?, ce-am putea face pentru niște bani?, mai slăbim, ne mai îngrășăm?, cum ne controlăm mai bine bolile?, vom dormi vreodată liniștiți?, cum o să fie viața noastră?, vrem pisici sau câini?, ce mai gătim ca să nu murim?

Încă 1001 de nopți și toate vor avea răspunsuri. Ca și-n cazul facultății, nu vor fi sigure din prima. Dar așa râde viața de tine, e ok. Atâta c-o să ai impresia că ești deja babă, și te dor oasele. Dar e faptul că ești încă atât de tânăr, încât crezi că tot universul se învârte doar după tine.

În rest, sănătoși să fim, că și-așa nu suntem.

18 aug. 2015

Vama Veche din 2015

În 2013 am zis că nu mai merg. A fost și-atunci destul de palpitant într-un sens urât, așa c-am zis mai bine să nu mai. Dar hei, e aproape singurul loc la mare unde mai pot merge și unde cred că e ceva altfel. Foooarte puțin. Așa că din curiozitatea care a omorât pisica, am ajuns din nou în Vamă ca să văd marea și ca să văd ce mai e și ce nu mai e. Eram optimistă, serios. Și-a fost o gură de aer foarte mișto, e clar în top 3, dar nu pentru c-ar fi rămas Vama specială. Pe principiul nimic nu se pierde, totul se transformă, locul ăla se schimbă cu fiecare 3 luni de vară și asta e numai din cauza oamenilor. Tipuri noi, planuri noi, stațiuni noi, peisaje noi.
Și pentru că e 2015 și unii simt nevoia să nu mai trăiască ca-n anii 80.

Uite ce mai e și ce nu.

Marea. Marea e tot acolo, neschimbată, tot caldă, tot curățică (mai curată decât arată la știri), calmantă, relaxantă, în valuri, albastră, minunată, zen, cum o vrei. Și soarele ca să te prăjească. Și puțin de briză cu miros de alge, ca să știi că ești acolo. Focurile pe plajă, scoicile în nisip și puii de meduză în apă.
Și restul e vizibil schimbat.

Plaja aia rebelă, sălbatică, pustie, liberă pe care să dormi dimineața, mai e așa într-o măsură mică. O confuzie te lovește în cap, că te uiți și n-ai unde să-ți pui pătura. Tre să mergi undeva spre capăt, unde se termină băieții care te întreabă dacă vrei un șezlong, și undeva spre capătul opus, la nudiști. Între astea două, e o mare adunătură de nisip formată din alte 50 adunături de nisip mai mici, care se cheamă plaje private și au program, șezlong pe 10 culori, și alte fițoșenii de-astea. Chiar era nevoie de atâtea, ca să nu te mai întorci acasă cu nisip în fund și să te iriți grav. De ce pana mea ai vrea să te întorci cu nisip de la mare sau să stai trântit direct pe jos. Nu mai sunt vremurile alea.
Îs așa de multe, încât nu vezi marea-n față, dar presupun că oamenii nu se mai duc la mare pentru mare și pentru pătură pe nisip sau cort pe timp de noapte. Da, e interzis să-ți pui cortul pe plajele private. Nu sună asta dubios? Campare interzisă în Vamă?

Muzică bună la Expirat și Goblin, dar prinzi câteva ore dimineața, și-apoi abia când vine noaptea. În rest, un bumți bumți oribil de zici că li s-au stricat boxele. De altfel, muzica a evoluat atât de mult, încât niște manele de jale se-aud din mașini parcate pe trotuare, în caz că ți se face dor de vreo manea și-ai auzit prea mult Pink Floyd sau te-a părăsit pisi în Vamă și n-ai pe ce plânge.
Că tot veni vorba, sunt mai multe mașini decât poate să facă față locul ăla, și niște oameni care sunt acolo dintr-o greșeală. Tot felul de pipițe care nu vor să-și strice hainele și se uită  scârbos cum ți-ai stricat tu încă o pereche de teneși. Tot felul de țărănoi cu glume proaste de Mamaia, care uită că sunt într-un loc în care oamenii nu arată pe gustul lor.
E sufocant și plin și te întrebi de unde descoperă atâția dubioși locul ăsta și de ce.
2 jandarmi umblă în fiecare seară să facă ordinea în caz de bătaie între tabere. Haha.

Prețuri mari, mâncare scumpă, berea 10 lei, iaurtul 4 lei, cazare la suprapreț, totul e scump (fără campinguri, campingurile sunt mișto și ieftine). Niște baruri noi cu nume fancy, niște hoteluri urâte, niște pensiuni de fiță, care se vor a fi acolo pentru hipioții cu bani. Hipioții cu bani. Toate pline. Dar măcar acum nu mai poate nimeni să zică că Vama e locul boschetarilor săraci. Că nu mai e și că-ți trebuie bani dacă te duci să stai. Sau oameni care plătesc pentru tine, în cazul meu și-al altora care țin minte prost că Vama e ieftină.

Sunt mai mulți nudiști. Mai puțini chitariști. Mai puțini milogi. Mai puțini agresivi. Mai puțini rebeli din ăștia care nu mai știu de capul lor de la băutură. Mai mulți care n-au venit să se facă praf și cu care poți să povestești. Mai fancy tipele, mai calmi tipii. Mai puțini rockeri. Mai mulți hipsteri. Aceiași oameni ai Vămii care-s acolo din iarnă până-n vară și n-au niciun ban, dar trăiesc din țigările și berea altora și-s fericiți. Majoritatea sociabili, majoritatea mișto, majoritatea mai mulți decât ăia nasoli, încă, și asta-i bine.
Mai puțin din imaginea aia clasică cu locul drogaților și boschetarilor.
Și dacă nu te-apuci să sapi de nebun după ace, n-o să le găsești. Nu mergi pe-o plajă de ace infectate care-ți intră în talpă, cum mergea isus pe apă, să fim serioși.

Nu mai e la fel cum zic ăia din 90, care mergeau în 90 acolo. Nu mai e la fel nici ca acum 2 ani, măcar. Nu mai e atât de mult loc sub soare, nu mai e aceeași muzică, nu mai e siguranța că cineva n-o să se uite urât pentru că ai șalvari și ești ras pe mijloc, oamenii se uită și te analizează, uneori comentează, nu mai e același farmec și se duce din spirit. Dar atmosfera încă nu e în faza de Mamaia. Și dacă ești cu ăia care trebuie și te obișnuiești cu peisajul, e mai bine ca-n alte părți. Vezi vreo discotecă care se dărâmă sub zgomotul muzicii urâte din Costinești.
În rest, astea veșnice. Cazare pentru sex și orice asemănător, tipi care agață prost, cioburi pe lângă baruri, chiștoace, coșurile de gunoi care încă sunt o problemă, cozi la orice, toalete puține, pișu în mare. Dar tot e bine că avem baldachin.


2 Mai, în schimb, e această oază de liniște absolută în care poți să meditezi la nemurire cât vrei. Se-aude doar marea și uneori vreun pescăruș, plajă curată, prea mică ca să fie transformată în ceva fandosit, fiecare cu cortul lui, pace. Cazare ieftină, condiții bune, stațiune de familiști  în care poți să fugi când vrei să-ți citești cartea sau să-ți bei berea zen. Oameni destul de puțini spre nudiști, o grămadă de copii în rest. Dar nudiștii. Nudiștii se comportă ca și cum tu, acest intrus cu haine, le-ai invadat imperiul și-i faci să se simtă prost când treci pe lângă ei. Tu nu te uiți la ei să-i analizezi, dar ei se uită la tine. Așa că mi-am terminat cartea și m-am întors să rezist eroic la zgomot și să-mi fac povești de zis la 60 de ani.

11 aug. 2015

Să fumeze femeia sau să nu fumeze?

Ce amuzanți sunt soții ăștia (sau, mai rău, burlacii) cu burtă de bere și job-uri pe care nimeni nu poate să le definească exact, când se trezesc să mai facă puțin balamuc despre tipele care fumează. Că ce împuțite, că ce put, că ce unghii murdare, că ce piele îmbătrânită o să aveți, că ce dizgrațioase și de la țară păreți, că ce dinți oribili, și, în ultimul rând, c-o să muriți devreme. Dar asta e mai puțin important, pentru că înainte să moară, tipele care fumează nu vor mai arăta bine și nu vor mai fi niște lady pentru acești micuți burtoși de casă. Și ce păcat ar fi, și ce rău ne-ar părea tuturor, și ce tristă ar fi lumea, ce s-ar face fără ei.
De parcă tipele s-ar duce sau ar face o scrisoare deschisă pe net și s-ar lega de burțile lor masculine, de ficatul lor bolnav, de cum miros dimineața după băută, de faptul că și ei vor muri repede și urâți, și de faptul că nu vor mai fi arătoși ca-n filme pentru ele.
Nu. Că există oameni care iubesc alți oameni cu burți, și există oameni care iubesc alți oameni cu tot cu țigări și unghii galbene. Nu e nevoie să slăbească toți burtoșii, și nu e nevoie să se lase toate fumătoarele. Bărbați fără burtă sunt, dacă vrei unul fără. La fel și femei care nu fumează, dacă vrei una care nu fumează. Ai de unde alege.
Dar de ce să nu arătăm că avem cojones și de-aia femeia trebuie să fie fix cum vrem noi.

Și toți oamenii ăștia care vor să interzică fumatul în bar, se strâmbă la fiecare fum, se uită urât când îți aprinzi țigara, au impresia că ești un om oribil, prost, inconștient, toți ăștia obsedați de anti fumat, care uită și zici că se fac că nu văd de câte vome tre să ocolească pe stradă, și câți beți în boschet, și de câți beți tre să te ferești, și câtă bere bea un bărbat cât timp face nimic, și câți oameni mor din alcool, o iau rara, devin violenți, soți nașpa, tați denaturați, șoferi amețiți, povestea continuă.
La ăștia nu se duce nimeni să le zică să-și stingă țigara, pe ăștia nu-i mai face nimeni proști că dau bani pe bere, deși funcționează pe același sistem ca țigările, și la ăștia nu se mai uită nimeni urât și nu mai crede nimeni că fac o greșeală.

Serios, cu atâtea alte prostii pe lume, nu poți să-ți vezi de seara ta, să mergi într-un loc unde nu se fumează și să dai de femei care nu put?

Din motive personale și povești uimitoare, știu că alcoolul e nasol. Nu beau decât vin acasă, cât îți zice doctorul că e bine pe zi, și bere când ies la bere cu prietenii de bere, și-atunci mă opresc devreme din băut și trec pe altele. Nu-mi plac oamenii care beau mult. Nu accept să stau în preajma unor oameni care beau mult. Tipii ăștia care nu mai știu să meargă când pleacă de la bar sunt niște clovni fără costum. Și cred că alcoolul e, de la un moment dat încolo, ceva care te face să fii o bucată de carne moale și fără judecată, care plutește aiurea în spațiu, pentru că nu știe ce să facă altceva cu corpul în timpul ăla.
Știi bărbații care au probleme cu alcoolul, dar le interzic femeilor fumatul? Pentru că bărbatul are voie să fie un vierme care intră în toate gardurile, dar femeia n-are voie să devină urâtă. Asta e ideea. Nu că ne îmbolnăvim și murim, ci că devenim urâte și ne miroase gura.

Și chiar dacă nu ajungi în faza asta de băutor înrăit. Chiar dacă e un tip care stă pe fotoliul din fața meciului de fotbal seară de seară, cu o băluță de bere la gură și tricoul transpirat puțin ridicat, că poate se mai șterge cu el pe la barbă. Cu ce e asta mai ok decât o tipă care fumează? Și cum e asta mai atrăgător în timp pentru o tipă pe care-o aduci acasă la tine ca să trăiți împreună frumos? E ca și cum ai zice pisi, dacă mai vrei să fii frumoasă pentru mine, lasă-te de fumat, că puți și-ți apar riduri. Dar eu o să am voie în continuare să-ți respir bere la nas când ne culcăm. Că eu și-așa nu tre să fiu un pachet ok pentru tine. E de-ajuns să fii tu pentru amândoi.

Ce ratat ești dacă crezi că e nevoie ca tipele să fie perfecte pentru tine. Și ce nasol tre să fii dacă ai argumente de-astea și ia uite de ce nu mai poți să fluieri toate bunăciunile care fumează.

3 aug. 2015

Criza de la 20 de ani

Ultima mea vacanță a fost în aprilie 2014 sau așa, adică vacanța de paște din a12a. Apoi a început calvarul. O criză continuă de adult în devenire, care trebuie să facă aia, și aia, și aia, fără să existe vreo șansă să se termine în curând. Dar acum o să fug puțin până la mare să-mi liniștesc cei 2 nervi bătrâni și încă în viață, ceea ce e recomandat pentru aproape toți oamenii la 20 de ani. Însă înainte.


Nu înțeleg de ce crizele oamenilor încep abia de la 30 de ani în sus. 40, 50, femeia la 35, bărbatul la 40 și ceva, schimbarea totală a garderobei, mobilei sau regimului alimentar, demisia urmată de înconjurul lumii, pragul de la 80, criza vieții veșnice, criza morții care vine, trezirea la realitate, momentul ăla intens, secunda în care realizezi, nebunii din astea. De ce nu putem să avem fiecare o criză legată de vârsta la care am ajuns? Poate simțim toți nevoia să ne căcăm pe noi cu mici drame, felii seci de pâine cu pateu  și schimbările uriașe care se întâmplă în viețile noastre și ne fac s-o luăm puțin pe câmpii. Poate oamenii care ating criza de 30 sau cei care nu cunosc stresul la 16 simt nevoia să-și aducă aminte sau să vadă cum o să fie la al doilea număr mare din viața lor. Că primul e 18.
Și ăsta e rolul meu aici. Să vă provoc și vouă stres.

1. Aproape toți oamenii sunt săraci la 20 de ani.
Te înțeapă inima de fiecare dată când dai bani. Și nici nu poți să dai bani pe ce-ți vrea sufletul și pofta. Ai altele mai importante acum. Știi senzația de când erai mic și treceai pe lângă vitrine cu maimuțoaie scumpe, iar ai tăi ziceau că altă dată, acum n-avem bani? Ai fi zis ce căcat. Dar nu știai, așa că te resemnai tăcut. Ei bine, o să simți senzația aia din nou. O să fie oribil și-o să începi să oftezi trist. O să crezi că o ții din sărăcie în sărăcie și vei fi nevoit să faci asta toată viața.
Va trece, să fim serioși, toată lumea se descurcă cumva.

2. Aproape toți oamenii beau la 20 de ani.
În principal bere, că asta e baza. Ieftină, multă  și de găsit oriunde. Apoi, în aceeași categorie, pișoarca, vinul și restul băuturilor pe care la fac ai tăi sau bunică-ta la ei acasă. Aici e puțin nasol, că pișoarca (adică rachiu cu gust de spirt la 5 lei) e atât de proastă pe cât e de ieftină. Și vinul, mustul, cornata, căpșunata, alte neamuri sunt la porție și nu chiar atât de ieftine cum este berea. Apoi, cele mai scumpe, de fiță, bune și de care n-o să ai tu parte în perioada asta sunt tăriile, vezi whisky cu gheață sau așa. E bine să te oprești la bere sau vin, serios. E bine să te oprești la o anumită cantitate de bere și vin, ca să n-ajungi să faci lucruri urâte pe care nu le-ai recunoaște treaz. Și ca să nu te distrugi până la criza de 40 de ani, când sigur o să fii în depresie și vei vrea și mai mult vin.
De ce beau oamenii la 20 de ani?
Unii pentru că atât pot și asta vor face toată viața.
Unii pentru că așa e mișto.
Și restul pentru că se întorc la camera de cămin sau la chiria aia împuțită după 3 zile de facultă și 2 de job. Iar berea aia din frigider e numai bună pentru criza mică de adult obosit și sictirit prin care treci.

3. Aproape toți oamenii cresc la 20 de ani.
Vine o zi în viața ta când te trezești dimineață și te lovește revelația asta. Ai crescut puțin și te faci mare și simți așa o senzație dubioasă, parcă se schimbă povestea. E vreme să fii băgat și tu în seamă mai  mult. Mergi pe wc și te gândești lung la asta. Wc-ul oricum va deveni locul tău de tras pe dreapta. În ordinea asta de idei, uite cum o să fie.

Dacă n-ai prieteni, aia e. Îți faci.
Dacă ai prieteni cu care te vezi des, o să vă dați câte-o bere, acum că nu mai aveți prostia de la 14, naivitatea de la 16 și gusturile vechi, în general.
Dacă ai și mai mulți prieteni (și nu trăiți toți în același loc, lucru imposibil), o să te vezi cu ei rar. Pentru că sunteți fiecare în cele 4 colțuri ale țării sau planetei, aveți vieți de oameni la 20 de ani care fac facultăți și merg la job (cel puțin, unii dintre voi), iar trenurile sunt scumpe. Dar vă vedeți și un lucru minunat se va întâmpla.
5 ore de discuții puerile pe care le aveați la 17 ani, discuții de genul ce coșuri are ăla, haha sau ce iubită urâtă are fostul meu, vor fi acum 5 ore de drame în floarea vieții. Ale voastre. N-o să știți care să vorbească primul. Sunteți obosiți, plictisiți, nu mai vreți, relațiile cu pisi merg prost, e nașpa cu banii, ai voștri vă bat la cap când mergeți acasă, aveți nuștiuce boli, colegii sunt nașpa, i-a murit pisica, teoria la facultă e așa grea, pateul pe pâine rezistă.
Și totuși, sunt niște ani așa  mișto, câte experiențe, dar voi așa de bătrâni deja.

Ai aroganțele tale personale. Și asta înseamnă că poate nu mai vrei să arăți ca un boschetar la 15 ani și să ai grijă de tine. Că vrei să-ți selectezi foarte bine oamenii din viața ta după criteriile de-acum, chiar dacă uneori sunt oameni din fosta gașcă. Că nu mai accepți tot felul de rahaturi de la pisi. Că poate te îmbraci altfel, mânci altfel, trăiești altfel, citești altceva, gândești diferit, consideri că vrei să schimbi lucruri și idei la tine, iar asta nu tre să fie treaba oamenilor care hotărăsc să nu depășească faze, dar să comenteze dacă tu o faci.

Dacă nu crești, deci povestea nu se schimbă, aia e. Atât s-a putut.

4. Toți oamenii au wc-ul lor la 20 de ani.
Tocmai ce ziceam, wc-ul va ajunge, pe parcursul anilor, unul dintre prietenii tăi fără viață, ceea ce uneori va fi bine. O să fie acolo în momentele tale critice, de dimineață până noapte, să te sprijine la propriu și la figurat. Cânt te trezești și adormi pe el, când ajungi obosit și nu vrei să te mai ridici, când îți vomiți berea, mâncarea proastă sau aerele, când vrei să citești și n-ai liniște, când vrei să filozofezi și să faci pișu în același timp. Dar, mai ales, când n-ai net pe laptop să vedeți un film, dar are prietena ta un telefon și cică prinde niște semnal fix în baie, fix pe wc, dacă-l ții într-o anumită poziție. Nu pot să pun poza asta minunată din motive de intimitate și chiloți, dar crede-mă, wc-ul merită respectul tău. Pentru că e locul crizelor tale de tot felul.

5. Aproape toți oamenii mâncă pateu, orez, paste, supă și fast-food la 20 de ani.
Dar cam atât. Cam aici se oprește meniul tău zilnic. Evident, cartofii și ouăle sunt acolo mereu, că așa e pur românesc, și de sărbători se adaugă mâncarea de sărbători. Sarmale, bucăți de porc, miel în zeamă și ouă vopsite. Eu nu mânc carne decât dacă e pui, fast food deloc și sarmalele tre să fie cu legume. Așa că se face un an întreg de când am inventat și reinventat rețete cu pui, orez, paste și supe dubioase, iar la gustări pateu seara și zacuscă dimineața. Mereu cu gândul în minte că nu există loc în frigider decât pentru un castronel cât ăla de la câine. Și mereu acoperit, că dacă curge lapte de la colegă-ta. Dac-aș fi știut c-o să fie așa, aș fi inventat rețete înainte să plec de acasă. Am trecut, în schimb, printr-o săptămână în care am mâncat doar pâine cu condimente la cuptor.
Cel mai important e să mânci. Încearcă orice, dar dă-i stomacului tău ceva.

6. Aproape toți oamenii trec prin stări nasoale la 20 de ani.
Foame, jenă, stres, presiune, anxietate, oboseală, extenuare. Există toate motivele din lume pentru fiecare. Nu-ți ajunge mâncarea și n-ai timp să gătești sau poftă să mânci, stai la coadă la poștă cu 10 babe și nu știi cum se plătește o factură, nu faci față ritmului de la facultate, ai un program de căcat, nu ești atât de sociabil cât ți se cere să fii, îți urăști jobul, șefii și rutina, dar hei, te așteaptă o bere rece de băut pe wc acasă. Înainte să cedezi, trebuie să-ți găsești o metodă simplă de relaxare. Dar chiar și ăsta e un stres.

7. Există un final fericit pentru aproape toată lumea. Într-un final.
Toate crizele posibile de la 20 de ani de pe lume te vor lovi peste față chiar înainte să faci 20 de ani și vor râde de tine cum te chinui ca un Sméagol. Râzi, râzi nervos, plângi, plângi înfundat, oftezi, nu te mai trezești când sună alarma, faci o noapte albă de băută, ieși la aer ca să n-o iei rara, ești într-un carusel din ăsta de stări. Dar din când în când o să fie minunat și amuzant și palpitant, pentru că sunt niște ani mișto și n-ai cum să treci prin ei doar leșinat. Și, mai ales, n-ai cum să nu-ți amintești de ei la criza următoare, când o să fii deja antrenat.

Vă las acum să meditați la această perioadă complexă a vieții.

28 iul. 2015

Toate lucrurile la modă în 2015

Cumva, se întâmplă ca o parte din lucrurile astea să le fi trăit deja acum câțiva ani, când nimeni nu credea că ești ok cu ele și toți te trimiteau la colț. Acu' e timpul să le readuci în viața ta, fără să mai simți că ești singur pe lume, căci lumea te va primi în sânul ei.


Blugii rupți
Purtam blugi rupți la 15 ani și oamenii îmi ziceau că m-au mușcat câinii (doar de genunchi, evident) sau c-am mers în 4 labe sau că mi-au mâncat moliile hainele sau că eram o din aia satanistă care ascultă muzică de sataniști. Oamenii se uitau la mine ca la boschetari. Era ceva oarecum neobișnuit să vii așa la școală și profii de matematică s-ar fi luat sigur de tine când te scoteau la tablă. Ai fi fost gluma colegilor tăi de clasă la fiecare oră de matematică, iar asta, în cazul meu, se întâmpla la arte, unde aproape că nu existau limite. Deci era grav. Așa că nu purtai mereu blugi rupți. Și nu rupți oriunde.
Au trecut 5 ani și zici că nu mai există blugi care să nu fie rupți. 9 din 10 oameni au pantalonii tăiați în genunchi, la buzunare, la gleznă, mai sus de gleznă, în față, la spate, găuri mici, găuri mari, ascultă muzică de sataniști, merg în 4 labe și au fiecare o molie periculoasă acasă. 9 din 10 magazine scot colecțiile de blugi gata tăiați. Sigur au un angajat nou pentru care au inventat un job nou și i-au zis tu stai în spate și tai pantalonii ăștia în genunchi cât de inestetic poți. Că dacă mai există oameni care nu vor să fie cool, să-și facă singuri pantaloni netăiați.
Serios, atât de mult ne-a luat ca să nu râdem de găuri în blugi și să fie ceva mișto?

Barba la tipi. Chelia la tipe. Ochelarii de tocilar. Hipsterul
Nu știu despre fete, dar e anul bărboșilor și ăsta nu poate să fie decât un lucru minunat. Am văzut atâția tipi care arătau bine brusc doar pentru că-și creșteau păr pe față, încât mi se pare oribil și nedrept că nu există ceva așa de simplu și pentru mine, care să distragă atenția de la un metru de cearcăne și trei coșuri pe frunte.
Lucru care se întâmpla pe vremea când eram cheală pe partea stângă și oamenii nu înțelegeau de ce mai am păr pe partea dreaptă. Au fost atât de curioși, încât și-au făcut asta-n cap câțiva ani mai încolo. Nu mai e neobișnuit, e fițoșenie în pozele de la concerte.
Și da, când ți-ai pus ochelari prima dată, ai primit toate poreclele din lume despre ochelari. Nimeni nu înțelegea că-ți corectezi un defect de vedere și era de parcă ai fi ieșit în chiloți din casă. Dar hei, pentru că n-ai putut să te răzbuni niciodată, o face moda pentru tine. Doar uită-te la toți oamenii care n-au probleme de vedere, dar poartă niște ochelari cu lentile false ca și cum ar avea. Nu e amuzant că fac lucrul ăla de care râdeau, dar nici măcar nu-l fac de nevoie, ci de imagine?

India. Spiritualitatea. Zeii. Semnele astea


Pe la 17 ani purtam o pereche de cercei cu Om pictat pe ei și singurii oameni care știau ce e Om, de unde e și interpretările pe care le are, erau ăia care citiseră despre și ți-ar fi dat o explicație decentă legată de ce știu ei că e Om. Adică puțini, că e mult de citit. Mai mullt ăștia pe care lumea i-ar fi văzut ca oi negre nonconformiste, de găsesc esența universului într-un sunet cu o explicație mai interesantă decât biblia.
În rest, eram o dubioasă de religie creștin ortodoxă, care purta un semn dubios luat de la alte popoare. Cine știe ce-o însemna și cine știe cu ce oameni umblam de-am aflat de așa ceva.
Găseai pandantive sau de-astea în Vama Veche și ăia care te întrebau ce înseamnă, se uitau cu sprânceana ridicată când le explicai. Acum găsești tricouri cu Om, pantaloni, cearșaf, huse de telefon, rame de ochelari în magazine în care n-ai fi crezut.

Au trecut 3 ani de-atunci, fenomenul ăsta legat de spiritualitate și pace a evoluat, oamenii știu mai mult sau mai puțin să explice ce e aia și de ce adoptă, merg mai mult în India și poartă mai mult șalvari. Dar clar aș fi mișto acum cu cerceii ăia. Asta dacă n-aș avea o hamsa la gât cu care există șanse să mă sufoc noaptea mai mereu. Cât de la modă sunt. Tot din Vamă, că acolo se găsea ușor, tot o dubioșenie din asta pe care nu e neapărat s-o înțelegi, atât timp cât o porți pentru că-ți place, aha. Mâna Fatimei a devenit atât de cool, încât are niște reprezentări care n-au nicio legătură cu ce înseamnă la bază. Niște femei s-au gândit s-o facă din pietre super prețioase și scumpe, că sigur merge la vânzare. Și există tatuaje temporare cu asta, pentru că de ce nu?

Iar al treilea ochi te trimite cu gândul la masonerie (n-are treabă), și dacă nici masoneria nu mai e la modă, atunci ce?

Henna
Poate n-ai apucat să-ți faci un tatuaj temporar cu hamsa, dar nu poți să treci prin vară fără un tatuaj cu henna făcut la prietena ta acasă.

Iarba
Știi oamenii ăia cu șosete cu frunze de marijuana pe ele la vedere? E o modă care nu trece. Totul trece, numai iarba nu. E metoda care nu expiră niciodată. Atenția pe care o primești când iarbă e de neegalat. Singurul om care zice că nu mai face asta e fostul tău care s-a întors după 10 ani și care-ar vrea să pară că s-a schimbat și nu știe cum să-ți arate. Dar ăsta chiar e un ciudat. Cine face așa ceva? Toată lumea mișto e pe iarbă acum. Până și bunică-ta la țară are grijă de plantații de cânepă fără să știi, pentru c-a auzit undeva că are efecte benefice. Nu ești cu adevărat la modă, dacă n-ai pus măcar o poză cu tine când fumai. Și la descriere high-prietenii știu de ce sau ceva de genul ăsta. Râzi așa cu subînțeles când vine vorba de asta, ca să pară că știi cum e. Și te-ai scos, ești direct din 2015.
Pentru cei care nu s-au prins că nu e ok, aici intră și țigările.

Unicornii
Să fim serioși, toată lumea crede în ei. E noua religie, n-ai cum altfel.

Arsenie Boca
Nu știu absolut nimic despre Arsenie Boca și de ce e atât de prezent acum, dar presupun că a fost un preot sau un călugăr care vorbea frumos și oamenilor le-a plăcut de el. Așa cum fac uneori preoții sau călugării. O grămadă de alți oameni vorbesc frumos, dar numai preoții au morminte sfinte. Am înțeles că la al lui se întâmplă lucruri și energii, așa că dacă vreodată o să vreau să fiu la modă cu Arsenie, o să mă rezum la poze cu citate. N-o să fie nevoie, cel mai posibil. Dar tu poți să încerci oricând, poze sunt pentru toată lumea.

Aparatele foto cu film
Pentru unii din noi cu copilărie fericită, aparatele astea erau minunea. Pentru buton, dar mai ales pentru film. Cum desfăceai filmul la geam ca un boem, ca să vezi câte poze-ai stricat și care ți-au ieșit. Îți mâncai unghiile două săptămâni până le scotea ăla calde-n plic. Era mai ceva ca la Crăciun. Cred c-am irosit film aiurea doar pentru că era o chestie mișto de făcut în vacanțe.
Dar hei, apoi au apărut chestiile digitale, și aparatele cu card, și telefoanele și aparatele foto cu film au fost aruncate într-un colț de mobilă. Dac-ai fi mers cu așa ceva prin oraș anii trecuți, cineva ar fi venit să-ți dea bani de un telefon. Acum e fancy. Acum se fac târguri vintage la care vin oameni să cotrobăie după vreun Polaroid nu foarte scump, ca să aibă la ce se uita când îs bătrâni, în caz că le cade curentul.

Probabil va continua.

20 iul. 2015

Facultatea îți dă boli mintale

Din motive deloc interesante de înscrieri la facultăți posibil inutile în viață și aducătoare de boli mintale și mai grave decât astea de-acum, am mers 10 ore într-un maxi taxi-căruță în care-am suspinat după CFR. Pentru cei care au un fund fin și sensibil, mâncă somon la fiecare mic dejun, și termenul de maxi taxi-căruță e unul abstract, viața e mereu zen, sper s-aveți funduri fine în continuare. Pentru noi, restul, o mașină cu găuri lipite cu ceva pastă gri, aparatele de aer condiționat acoperite cu bandă adezivă și geamuri perfect închise la alea 40 de grade, e o mașină care ne duce pe drumul spre succes. Aha. În miros de salam cu ceapă, ca să-ți amintești când ești un corporatist pe care nu-l suportă nimeni ahh, mai știi când am plecat și eu de jos în miros de ceapă spre facultate? De-acolo mi se trage, de la moșul ăla care mânca cu bale la gură. Aha.

10 ore. 10 ore la înscrieri. Apoi 10 la confirmări. Apoi 10 la celelalte confirmări. 
Știi ce poți să faci în toate astea 100 de ore de drum? În afara faptului că dai mulți bani? Vorbești singur. Vorbești cu tine, în mintea ta obosită și stresată și anxioasă și obsedată. Uneori, dacă nu mai poți în minte, îț pui așa mâna la gură și te întorci puțin spre geam. N-o să te vadă nimeni.
Oare fac bine ce fac? Oare iau decizia bună? Și dacă nu dau la facultatea AIA? Dacă intuiția mea zice prost? Voi muri de foame? Oricum voi muri de foame, cu sau fără, ce să mai. Și-atunci de ce-mi mai chinui coatele atâția ani? Ce ți-e și cu presiunea asta-n societate. Dar marile genii? Marile genii n-aveau atâtea studii în cap. Uite, de-aia bem și fumăm și nu ne place viața. Și dacă mor acu, pe drum? Nu pot să mor, că-s prea tânără. Ia să mai verific dosarele astea. Să vezi c-am uitat ceva și tre să mă întorc sau să vină cineva tot cu căruța asta până-n mama Moldovei, să vezi că mă trimit acasă. Da' și ce? Oricum toți prietenii mei se plâng de facultate, ar fi un semn că nu e nevoie de ea.
Mai știi când îți ziceau că nu contează la ce dai? Și că ei vor să renunțe? Și c-ar face alte lucruri cu viața lor? A cui îi e vina? A noastră nu. Să scriu o carte?

Și nu poți să citești cele 3 cărți pe care le iei cu tine, pentru că dacă ai rău de mașină și miști puțin capul în jos, sus, dreapta, stânga prin toate gropile prin care treci, pe-acolo pe la Vaslui, ce oraș minunat, vai de capul nostru, bam-îți legi niște pungi de vomă la gură ca să fii scârbos.
Și nu poți să iei aer, că n-ai pe unde.
Apă rece n-avem.
Continui să vorbești. Adormi. Îți cade capul de vreo 5 ori, și te trezești ca să nu-ți rupi gâtul.
Continui să vorbești. Mintea ta e acolo pentru tine. Până o ia rara de tot, dar acum încă mai e acolo pentru tine.

Au trecut 6 zile de la înscrieri, vreo 6 ore jumate de la rezultatele care oricum n-au apărut câte aveam nevoie, un număr infinit de refresh la pagini de facebook și site-uri cu admiteri. Clasic. Dacă nici noi nu mai știm să așteptăm în liniște, atunci cine?
Toate generațiile de nervi plutesc acum leșinați în bălțile lor personale din capul tău. Oare-am intrat? Oare nu? Ce se întâmplă dacă nu? Viața merge mai departe. Normal c-am intrat, dar să vedem unde. Și cum? Plătim taxa, mă urcă cineva și pe mine la buget? Am cămin, am pat, am baie? Încep deja să fiu boschetară și să dorm în cutii de carton pe străzi? Vor veni prietenii mei să-mi aducă mâncare? O să mă descurc într-un oraș nou, într-un sistem nou, într-un mod de viață nou? Oare oamenii ăia care fac listele s-au culcat deja? Știu că au de făcut listele? Ne bagă și pe noi cineva în seamă, morcoviților? Cum o să fie? Sper să fie bine. Sper să nu fiu dezamăgită așa cum zic toți ăia care-au terminat și așa cum mă aștept și eu să fiu. Mai avem speranță? Ne pierdem tinerețea? Sper să nu fie ca în liceu. Se merită? Mă ia inima.

Ia uite, iar vorbești cu tine. Simți puțin cum ești pe câmpii. Ce-ai ajuns.


Peste câteva luni îți faci un masaj la tâmple de 3 ori pe zi. Nervii tăi leșinați nu s-au mai trezit.
O să fie bine.