Pagini

23 apr. 2015

Tulburările astea sunt atât de cool, încât ești nașpa dacă nu le ai

Tulburarea obsesiv-compulsivă te face să mergi 5 pași înapoi, pentru că dacă nu faci asta și continui cu unul înainte, ai impresia că un copac o să cadă peste tine și vei muri. Așa că o chestie cool din creierul tău îți zice că tre să faci 5 pași înapoi ca să nu mori. Uneori încă 5, că ți se mai pare că ceva aiurea te așteaptă și tu nu vrei asta. *Fac 5 pași înapoi, dar să nu cadă copacul*. O să faci pași înapoi până ajungi acasă. Chiar nu e problemă. Chiar n-ai tu o problemă. Chiar e mișto să crezi mereu că dacă nu repeți o acțiune deloc rațională, cum ar fi să calci doar pe frunze galbene, și obsedantă, ceva (imposibil) ți se va întâmpla.
Închizi ușa de la cameră până te doare mâna și te legi la șireturi doar ca să le desfaci, ca să le legi iar, ca să le desfaci. Are sens. Și ești special. Probabil filmele în care o casnică curăța compulsiv bucătăria cu o periuță de dinți ți s-au părut interesante. Dar casnicele nu fac asta pentru curățenie. O fac pentru că tulburarea asta le spune hei, dacă nu freci gresia cu periuța până când simți că totul e bine, mâine dimineața o să rămâi fără job.
Nu e asta mișto? Nu te simți bine să știi că toată paranoia și toate frustrările tale se calmează abia după ce probezi o șosetă până faci febră la picior?
Data viitoare când ajungi târziu la școală, pentru că sigur ești clasa a8a, spune-le profilor că ești un compulsiv cool și că te-ai dat jos din pat și te-ai urcat iar de vreo 20 de ori. Aveai un gând obsesiv c-o să te lovească o mașină. Te vor ierta.
  
Bipolaritatea e un boom. E ca o sticlă de sifon plină și rece și cu mult acid, care se sparge și se scurge în 5 secunde. Doar că tu nu rămâi gol, rămâi foarte trist. Cine nu vrea să se dea trist? 
Nu înseamnă să râzi ca un tălâmb și-apoi să începi să plângi, că ți-ai adus aminte de pisi și-ai amestecat bere cu rachiu. Bipolaritatea te face să înnebunești de la propriile reacții care o iau razna din motive uneori puerile. Ce vrei mai mult de-atât? E idealul de ciudățenie. Toate pozele de pe tumblr din lume merită să fii cel  mai fericit om și să te impresioneze cele 15 culori de pe aripa unui fluture, ca la jumate de oră după să te simți ca băiatul ăla din Singur pe lume pe care l-au vândut la circ, și să nu știi de ce. Ești propria ta enigmă, s-ar putea scrie cărți de studiat în liceu după tine, e foarte frustrant să nu te înțelegi și să fii bine, apoi rău, apoi bine, apoi rău, să fluctuezi între extreme și stări din astea fantastice, dar măcar pozele cu bipolar sunt și despre tine. Faptul că e atât de enervant să te simți deodată rău, încât îți vine să te bați, reprezintă un nimic.

Depresia nu e aia când te tai pe picioare ca să porți pantaloni scurți vara și să fii un dramatic cool și grunge. Serios, cine mai are ideea asta? E aia care te face să-ți închipui și să te simți ca un ghem încâlcit pentru mâțe, care se învârte și se mărește și se face greu și atât de insuportabil până se vomită singur și se face lac de lacrimi. Normal că vrei să te trezești dimineața cu starea asta. Dac-ai fi fost hiperactiv, n-ar mai fi fost interesant. Era doar stresant că aveai energie pentru 10 oameni chiar și dimineața. Așa, ești o legumă de pat căreia îi vine greu să și respire, pentru că nu vede rostul în asta. Și nici nu se chinuie să-l găsească. Camera ta e un cort fără geamuri și ideile tale despre viață se rezumă doar la de ce eu?! și alte povești triste peste care nu poți să treci, pentru că gândești foarte mult.
Vrei să te dai jos din pat, dar ești prea nefericit să poți face asta. Ce păcat că nu poți să ieși ca să auzi că oa, ești un depresiv.

Anxietatea e cea mai mișto, pentru că e cea mai spontană. Știi cum e să fii în public, de exemplu la frizerie, și să te apuce o criză de anxietate. Știi cum e, pentru că te lauzi cu asta și ți se pare fancy. E altceva, restul sunt deja uzate. Așa că profită de ea și fii mereu într-o continuă stare de stres, frică sau panică. Ca un bâzâit nelipsit de tânțari. Să vezi ce mișto e când nu știi pe unde să ieși mai repede dintr-o sală plină care-ți dă mâmcărimi și transpirații și sentimentul ăla de disconfort din cauza căruia vrei să fugi acasă, unde nu e presiune. Ca și cum ai fi un arici, doar că ăla e foarte adorabil.
Unii vor crede că ești retard, alții că ești nebun, dar cei mai deștepți vor ști că ești un anxios, adică ești ceva chiar mai sus decât bipolar. Bucură-te de tine. Și niciodată să nu uiți de căderile nervoase, care sunt niște picanterii în centrul atenției. Crizele de personalitate. Și stresul post-traumatic.

Sunt toate acolo ca să te facă mișto.

pampam.

5 comentarii:

  1. Geo, sper că ești bine, oricât de uncool ar părea lucrul ăsta.

    RăspundețiȘtergere
  2. nu e bine să râzi de obsesiv-compulsivi. că se ia.
    în rest, da.

    RăspundețiȘtergere