Nu e ok, bă. A început cu depresia și dramele închipuite, și m-am bucurat când s-a depășit faza și copiii au renunțat să se mai expună cu faptul că se tăiau cu lamele din baie. Dar s-au descoperit apoi alte tulburări nasoale pe care da, hai să ni le însușim și să apărem pe unde apucăm cu ele.
De ce există descrieri în care o tulburare e ceva ce te caracterizează, și boala aia e mai interesantă decât tine. Sau mai rău, de ce ne facem toți impresia că suferim de rahaturi. Nu e ok să ne tragem de șireturi cu chestii de genul ăsta.
N-ai auzi pe cineva că se trezește și se bucură de ceaiul gustos, de ce bine i s-a prăjit pâinea, de ce soare e afară, ce muzică mișto ascultă, ce carte bună, nț, tre să ne atragem atenția cu anxietăți și crize de oameni imposibili.
Anxietatea e nasoală, OCD e sufocantă și niciuna nu e amuzantă.
Nu e despre atenție, nici despre aranjatul cărților după nume, nici despre frica clasică că te mușcă un câine și te inhibi, nici despre cum să avem ce au alții, indiferent că ce au alții e nașpa. E despre niște tulburări de care suferi când nu știi cum să te raportezi la lucruri din viața ta care te dau peste cap (și poate n-ar trebui). Anxietatea e o neliniște care-ți încleștează gura și OCD e această treabă de obsedați care suferă și de anxietate și repetă acțiuni ca să scape de ea.
Nu e mișto, pe bune.
Unii dintre anxioși nu deschid ușa la maxi taxi, că-s singuri și-și închipuie că toți oamenii se uită când ei vor dechide ușa prost. Unii își repetă în minte cum se deschide ușa bine. Unii se bâlbâie în public, deși știu ce să zică, dar cred c-o s-o zică aiurea. Unii nu suportă mulțimile. Unii vor să răspundă la vreo oră sau vreun curs, dar atunci când vor, li se ridică inima în gât și nu mai răspund. Că dacă n-o să le iasă. Unii au un atac de panică la frizerie.
E anxietate, teamă, disconfort, panică, frică în situații în care n-ar trebui să existe frică. Un poet i-ar spune zbucium interior, zbaterea sufletului, focul gândului sau așa ceva. Nu cred că se tratează cu adevărat, dar anxioșii iau pastile cu nume celebre și ajung personaje de filme triste și cărți fascinante, în care poartă o cutiuță cu pastile în geantă și țin tablete la oglindă. Cool, nu? Nu. Anxietatea e zbuciumul tău interior și faptul că faci din asta balamuc public nu e ca atunci când te umfli că ți-ai luat ultimele nike-uri apărute.
Voluntarii de la bibliotecă aranjează cărțile după numele de autor. Ca să-ți fie mai ușor. Și nu suferă de OCD. Pictorii își aranjează culorile pe paletă în funcție de ton și nuanță și ce mai vor ei. Că așa se face. Și nu suferă de OCD. Femeile își aranjează hainele în șifonier după material, culoare, anotimp, lungime. Dar asta fac femeile (chiar și tipii). Și nu suferă de OCD.
OCD nu e doar acțiune compulsivă. E acțiune compulsivă sau repetitivă pe care o faci pentru că ai un gând obsesiv în capul tău dereglat, care nu-ți dă pace să trăiești fericit până nu faci ca să-l împiedici. De mai multe ori. Gândul ăla obsesiv nu e ca atunci când ți-e foame și vrei să mânci, și mânci și ți-a trecut. Gândul ăla obsesiv îți provoacă anxietate, și teamă, și neliniște continuă. Pentru că, în general, e ceva care nu depinde de tine și nu poți controla decât prin acțiuni compulsive. Așa înțelege creierul tău că s-a rezolvat.
Mâncatul depinde de tine și e ceva realizabil. Îl faci, știi că poți să-l faci, știi că e sigur, nu te neliniștește cu nimic, vrei să se întâmple. Gândurile obsesive sunt, uneori, aberații pe care mintea le inventează, dusă fiind pe câmpii și care, dacă s-ar întâmpla, ar fi oribile. Nu vrei să se întâmple, așa că repeți o chestie practică ca să scapi de ceva teoretic.
Când n-ai OCD, mânci o dată și nu te mai gândești că ți-e foame. Când ai OCD, împăturești un prosop până te dor încheieturile, ca să scapi de obsesia din cap. Doar că senzația de foame e reală. Obsesia se întâmplă să fie o născocire.
Nu sunt oamenii fascinanți?
Voluntarii nu se tem că o să cadă raftul peste ei, dacă nu pun cărțile în ordine. Le pun ca să poți să le iei. Da, și eu îmi așez cărțile după mărime sau hainele după culori. Dar când o fac, nu mă obsedează o idee de care trebuie să scap. O fac din alte nebunii de-ale mele. Nu ai OCD pentru că-ți pui toate alea într-un anumit fel. Ai OCD când în afară de aranjatul cărților, mintea ta pe câmpii face și alte chestii care nici măcar nu sunt interesante. Uite.
Uneori există un număr. Gen cifra 4 sau un multiplu de 4. Creierul tău începe și dezvoltă un gând din ăsta dubios, și ireal, și foarte panicos. Știi și tu că e o prostie inventată de tine, dar ai frici multe, și mari, și nu poți să le depășești doar prin a-ți repeta că va trece și va fi bine. Așa că repeți o acțiune de 4 ori sau de 8 ori sau de 16 ori. De fiecare dată la fel, până simți că gândul panicos dispare și totul e ok acum, că ți-ai aranjat patul de 16 ori. Uneori există un singur tip de acțiune. Uneori există un obiect de care să fii obsedat și cu care să-ți umpli casa. Uneori se întâmplă în public. Uneori inventezi o scuză ca să pară că nu s-a întâmplat.
Cam atât de distrus trebuie să fii. Sau cam atât de distrusă trebuie să fie mintea ta. Sau cam atât de nasoale rahaturile pe care le-ai văzut. Sau cam atât de urât mediul în care te învârți, încât să-ți provoace tot felul de anxietăți și reacții. Nu e în regulă să faci balamuc public din ele.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu