30 oct. 2015

Facultatea de Istorie o să-ți mănânce viața

Hai să nu începem trist și să nu descurajez absolut toți copiii care cred că o facultate de istorie e tot ce-ar putea fi mai frumos în viața lor timp de trei sau cinci sau opt ani (dacă mai există copii care cred asta și nu se duc toți la jurnalism, turism, SNSPA sau așa). Că și eu credeam c-o să fie fabulos și că nici pe mine nu m-a descurajat nimeni, slavă zeilor.

Facultatea de istorie chiar e ceva fabulos. De la cele o sută de mii de cărți (nu sunt o sută de mii de cărți întregi, serios acum. uneori sunt șaizeci de mii de capitole și-apoi patruzeci de mii de cărți) pe care trebuie mai întâi să le găsești, apoi să le citești, apoi să le scrii din nou în cuvintele tale și să le prezinți bine și frumos, până la excursiile alea de grădiniță care acum vor fi niște mici, mici excursii la situri arheologice cu morți din preistorie descoperiți și dezgropați, și până la cursuri interminabile despre cine a evoluat din maimuță și pe ce se vindeau femeile în antichitate. Foarte mișto. Dar o să-ți mănânce viața. Pentru că ideea oamenilor despre o facultate de istorie nu se pupă cu ideea pe bune de facultate de istorie. Și când o să ajungi acolo, n-o să știi de unde s-o iei, o să-ți faci cele zece genți și-o să te urci la tren cu prima ocazie.
La mine n-a fost cineva care să-mi explice asta și să-mi dea două palme, dar a fost cineva care m-a împins înapoi cam prin a patra zi de cursuri în care deja voiam să renunț. Așa că de aia sunt eu aici, o sfântă fecioară protectoare care zice copii, e puțin rău, dar nu e atât de rău.

Istoria e chestia aia grea și infinită pe care n-ai suportat-o nici în liceu, nici la bac, că avea o grămadă de ani, o grămadă de bărbați cu sabie și tendințe de superioritate, o grămadă de femei anonime în umbra lor care le satisfăceau tot felul de plăceri, o grămadă de locuri și teritorii pe care și le pasau de la unii la alții, sânge, războaie și morți. Dar hei, la istoria de la facultate n-o să mai faci din astea. Aproape nimic din ce ți-au predat atunci nu te ajută acum. Pentru că ai specializări diferite, și teme diferite, și discuții diferite, și, în sfârșit, o istorie care începe de la cum și de ce niște maimuțe au evoluat diferit față de restul și se întinde până la noi. Habar n-ai tu câte s-au întâmplat înaintea ta și ce-a fost prima dată, oul sau găina.
O să rămână chestia aia grea și infinită, că are și ți se cer o grămadă de și o grămadă de, dar sunt sigură că există chestii mai grele și mai infinite, așa cum există chestii mai simple și mai bătute în cuie, și care te așteaptă oricând nu mai poți să înveți să analizezi oase sau să înveți cum îi distra Dionysos pe greci.

Există patru lucruri mari pe care trebuie să le faci la o facultate de istorie. Citit, scris, exprimare și niciodată plagiat. Citești până faci dioptriile pe care le are și bunică-te la 80 de ani, scrii ore întregi de fișe, și niciodată nu scrii cum e în carte, iar asta e o super bătaie de cap, dar se presupune că nu mai ești la nivelul de gimnaziu în care propozițiile încă erau la modul Ana are mere. Deși Ana are mere e mai acceptabil decât un copy-paste.
Există trei locuri între care o să te învârți, în afara facultății. Sala de lectură a bibliotecilor, muzeele și barurile. Da, există timp și de holbat la statuete din preistorie, și de bere, cafea, ceai, un covrig, o vorbă, aer, puțină relaxare, nu e atât de nasol, pe la opt oricum te dă afară din bibliotecă.
Există două lucruri de care ai mereu nevoie, dar de care n-ai mereu parte. Apă și mâncare. E la fel și pentru tine, și pentru profi, nici acum universul nu se învârte în jurul tău.
Și există trei lucruri care n-o să-ți ajungă niciodată. Timpul, foile A4 și somnul. Dar ghici ce, așa e și în viață.

În rest, e bine. Greu și ca și cum ai avea un urs în spate, dar nu e chiar imposibil. Nu e pe cât de formal pare, nu-ți cere nimeni cravată și-un morcov în fund. Nici pe cât de strict pare. Nici banal. Nici nimic din hai să trecem ca gâsca pe apă, cum am trecut în liceu, cum trec și alții, pentru că dacă ai auzit la unii că au un proiect la două săptămâni, la istorie ai trei cărți în weekend de sintetizat.
N-ai crede, dar profii de istorie au un umor tare interesant și-o să ai colegi care, ce să vezi, nu mai râd la glume cu banane, pentru că au depășit faza, oau. Și hei, opt din zece oameni vor crede că ești foarte deștept doar pentru că ai ajuns la istorie. Coolness.
N-o să mori dintr-o facultate și despre planuri de viitor mai bine nu.

19 oct. 2015

Cum să (nu) te lași de fumat

O s-o iau cu sfârșitul și sfârșitul e că nu m-am lăsat de fumat, tocmai pentru că metodele astea sunt foarte proaste și inutile, așa că uite.


Totul ar fi trebuit să înceapă de la crizele mele de inimă care, la un moment dat, n-au mai fost 2 pe an, au fost mai multe pe lună și, evident, țigările erau unul din motivele alea pe care mi-l scoteau oamenii în ochi, ca niște frecători la minte ce sunt cu fiecare ocazie pe care o prind. Dar pentru că eu nu vreau să trăiesc atât de mult, crizele mele de inimă n-au contat așa tare încât să mă las de fumat (iar asta, copii, este o atitudine nechibzuită și ignorantă cu care să tratezi viața, și nu, nu e bine. dar hei, e viața voastră și oamenii ăia din tineri și nechibzuiți au trăit mult). Așa că, de fapt.
Totul a început la o bere, cum încep poveștile fascinante de la bere, când, în timp ce-mi aprindeam țigara cu numărul 1500, inima mea a auzit un *hai să ne lăsăm de fumat* și s-a rupt fix în 2. De la berea aia au trecut 2 săptămâni sau așa, când a urmat o altă bere la care, în timp ce-mi aprindeam țigara cu numărul 1500 și ceva, inima mea a auzit din nou un *hai să ne lăsăm de fumat* și s-a rupt în 4.

Cum adică să ne lăsăm de fumat? E oare un semn că toți oamenii cu care ies îmi repetă asta? E oare un semn că mereu va fi o colegă de cămin care-ți va spune c-o deranjează adierea aia de țigară când vii din bar, când nici tu nu simți adierea? E oare un semn că țigările sunt mult prea scumpe comparativ cu ce-ți oferă, adică aproape nimic după ce te-ai obișnuit cu ele? E oare un semn că sunt din ce în ce mai studentă săracă și țigările din ce în ce mai pentru oameni cu bani? E oare un semn inima mea ruptă în bucăți?
Am hotărât astfel, mai mult pentru că sărăcie, să las puțin țigările rele, și scumpe, și împuțite, și, hurr durr, cancerigene la o parte. Și, ca orice om în viață care vrea să treacă peste ceva în viață, am început să înlocuiesc ceva cu altceva, ca să am altceva care să mă preocupe. Ceea ce e perfect logic și foarte nesănătos. Toate prostiile care pornesc de la principiul ăsta sunt răhăcioase.

Mi-am pus un elastic verde la mână.
Serios, chiar mi-am pus un elastic la mână, cum îți puneai la grădiniță și simțeai că ai brățări. Nu e ideal deloc, pentru că un elastic la mână îți strânge pielea și-ți lasă o urmă de om dubios care face lucruri nesănătoase la el acasă. Nu vrei asta. Nu vrei să ai urme de grădiniță, care te mănâncă în public și arăți ca și cum ai uitat să-ți iei pastilele. Nu vrei să-ți tragi câte-un elastic usturător de fiecare dată când visezi o țigară, ce pana mea. Abia suporți gândul unei pișcături de țânțar. Oameni suntem și putem și altfel. În ritmul ăsta ajungi într-o zonă sado-maso tot atât de neplăcută ca fumatul, crede-mă, că dacă ai fi crezut că-i plăcută, o descopereai înainte să-ți pui un elastic pe mână cu care să te lovești obsesiv.
Mi-am scos elasticul, evident (apropo, un elastic pe mână înseamnă un elastic vizibil jegos).

Am lăsat țigările acasă.
Și asta nu e o idee bună decât dacă ori ești foarte timid, ori ești foarte ambițios și în ambele cazuri n-o să ceri cuiva o țigară, n-o să iei de pe jos, n-o să cauți în gunoi, n-o să accepți de la un prieten, n-o să te lași să cazi în groapa oamenilor care-au încercat înaintea ta să renunțe la fumat și n-au reușit, nimic. N-ai țigări, nu fumezi. Dar hei, fix în prima zi în care le-ai lăsat acasă, vor veni la tine 2 tipe sexi și cu picioare mișto și-ți vor da un pachet de țigări gratis, pentru că le-ai băgat în seamă. Sau pur și simplu o ploaie de pachete va cădea din cer, ca-n poveștile lui Murakami, și țigările vor fi peste tot, și tu trebuie să reziști ca un om de fier, iar asta cu lăsatul acasă e apă de ploaie, nimeni nu e atât de ambițios (sigur, teoretic nu suntem niște animăluțe care nu se pot controla și renunțatul la ceva nesănătos din viața noastră ar trebui să fie ceva ușor de pus în aplicare. îhî)

Am înțeles apoi că există niște cărți care te ajută, la modul că sunt atât de bine scrise pentru fumătorii care vor să se lase, încât le citești și simți cum vocea din carte e acolo cu tine ca să te țină la suprafață și să nu fugi la o țigară. Pas cu pas, ca pe copiii ăia de-i înveți alfabetul literă cu literă. Ei bine, unii dintre noi au job-uri cu șefi nasoli sau seminarii de câte 6 ore cu pauze de 10 minute uneori, deci timpul, oamenii, banii și viața nu ne permit să stăm cu capul într-o carte fancy pentru fumători care nu mai vor să fie fumători, și să citim câte-un capitol la fiecare jumate de oră.
N-am încercat cărțile, dar am încercat să-mi umplu timpul cu dulciuri sau alte bazaconii care te consumă la fel de mult de bani, măsele, inimă sau timp, până ajungi să ai 5 dependențe în loc de una. O să-ți cadă o măsea de la cele 2  tablete de ciocolată pe zi, o să pleci cu 6 pulovere din magazin, n-o să mai ai bani de mâncare și-o să faci o boală din aia de stomac, o să te ia capul de la o mantră pe care ai învățat s-o repeți de fiecare dată când vrei o țigară, o să fie oameni care te vor freca la cap cu toate lucrurile astea nesănătoase, ca atunci când te frecau cu țigările și, ghici ce, lumea va fi la fel.

Pentru că mai am 4 țigări în pachet, voi lua o pauză de la pauza de țigări. Dar aștept cu nerăbdare sfârșitul.

10 oct. 2015

Fetele poartă roz și băieții albastru

Uite aproape dialogul ăsta care s-a întâmplat în zilele noastre.

-Ce e, fată sau băiat?
-Fată.
-Păi și tu nu știi că la fată se ia cu roz? Trebuia să iei pantaloni roz, dacă tot.
*fără replică, groază-n ochi, fără speranță în suflet.* ca atunci când se întâmplă ceva care te șochează atât de mult, încât *fără replică, groază-n ochi, fără speranță în suflet*
-Ce te uiți așa? Fată roz, băiat albastru. Nu tre să crezi tu, nu sunt prostii. Nu vezi și pe stradă că fetele poartă roz, băieții albastru? De mici. Nu e vorba de ce crezi tu. Așa stă treaba.

Dar hei, să crești un copil după reguli pe care el nu le cunoaște deloc, deci n-are cum să fie de acord cu ele sau nu, și pe care le-ai văzut la alți oameni pe stradă, e ca și cum ți-ai dorit de mult să faci un robot pătrățos din lego să prindă viață și acum ai găsit ocazia perfectă. Un copil fără putere de decizie. La fel ca restul, dar să fie și cumva mai bun. Un lego nu știe ce se întâmplă cu el. Ce bine. Și ce nasol că un copil poate să știe, dar îl modelezi tu încă de pe vremea când n-are cum să folosească asta, ca să nu cumva să pară defect și să poarte albastru cu Superman. Să faci copii și să-i crești după cum i-au crescut ceilalți oameni cu copii. E ca și cum îi tai de la rădăcinile lor de plăntuțe cu viață în creștere. E ca atunci când bagi în apa plăntuțelor tale niște chimicale, că vrei tu să crească mai mult pe partea dreaptă decât pe partea stângă.

Serios, chiar asta se întâmplă. Copiii chiar cresc după cum îi influențezi tu cu modul tău de viață și de gândire și, când pleacă prima dată de acasă, când ies prima dată la groapa cu nisip, când fac pișu pe ei, când își aleg prima dată oamenii cu care vor face pișu în grup, când încep să facă toate lucrurile pe care le fac, le vor face cu influențele de la mama și de la tata care le-a zis aia și cealaltă. De aia influențele de la mama și de la tata nu trebuie să fie și de la restul oamenilor cu copii de pe stradă. Poate ăia nu știu nimic și sunt foarte proști. Poate fac parte din ceva foarte dubios din care tu n-ai avea cum să faci parte vreodată. Poate sunt cu adevărat nasoli. De ce să creștem toți așa?

În ordinea asta de idei, a avut și maică-mea niște tentative. Se juca cu personalitatea mea neformată cum mă jucam eu cu nervii ei, când purtam tricouri cu mașini în loc de săndăluțe albe. M-a trecut pe rochii după ce m-a tuns cheală, pe sandale după adidași, și pe pantaloni după fuste. Dar apoi și-a dat seama că nu mai merge și că e personalitatea mea pe care trebuie să mi-o formez și cu care să mă joc cum am eu chef. Și iată, astăzi pot să fiu o boschetară tunsă cu 3 de la mașina de tuns sau pot să fiu o tipă fancy în rochițe de fete tunsă cu 3 de la mașina de tuns.
Nu arăt la fel de drăgălaș ca atunci, dar sunt sigur un om mai mișto. Și a fost minunat că nu a trebuit să dorm pe preș când am descoperit că mașina de tuns nu e doar pentru bărbați, cum vor să creadă toate frizerițele proaste, și când am descoperit că o culoare nu e pentru un sex, cum își impun mințile de cal să creadă. Că, ce să vezi, am fost un copil care însemna mai mult decât o rochie. Și sigur toți copiii înseamnă mai mult de atât.

Plus că hainele roz sunt mai scumpe, se murdăresc mai repede și dau ideea asta de panseluțe vulnerabile, și gingașe, și delicate. Cine pana mea mai vrea să pară panseluță gingașă, și vulnerabilă, și delicată acum.