15 mai 2017

Am fost în Constanța și Constanța e nașpa

Nu ies des din acest centru universitar minunat al țării în care mă aflu, pentru că buget de student și timp puțin de frecat pe drumurile astea lungi pe care le faci dintr-un punct în altul. Nu plec nici măcar până acasă dacă n-am un motiv gen Crăciun sau depresii care nu pot fi tratate decât acasă. Dar de măcar două ori pe an simt o nevoie de om sufocat, așa că-mi pun două haine, o apă și niște sanvișuri într-un ghiozdan și plec împreună cu oameni care se simt la fel de sufocați ca mine. Și-atunci când plec, pentru că se întâmplă atât de rar, îmi doresc să fie într-un loc mișto, cu oameni mișto, cu un pat mișto, cu ceva de văzut mișto. Cer eu sau restul oamenilor de pe lume prea mult? Nu. E Constanța un loc răhăcios? E. Dar hei, poate am nimerit eu într-o zi proastă, într-o zonă proastă (deși zona era un centru), pe lângă niște oameni nașpa. Însă, pentru un oraș care se vrea a fi turistic, 2 lucruri îs importante, oamenii și locurile, iar în Constanța.

Oamenii ori îs dubioși, ori îs neprimitori
Sigur, eu nu sunt un om foarte rău în sinea mea. Și nici foarte pretențios. Mai ales când merg într-un oraș în care mă aștept ca oamenii necunoscuți de-acolo să mă trateze ok. N-aș avea de ce să fiu un om foarte rău. Și nici foarte pretențios. Sigur, m-a crescut mama ca pe o panseluță, dar sunt o panseluță realistă și cu un nivel ok al așteptărilor.
Dar constănțenii au o noțiune diferită pentru ok. Presupun că reacțiile urâte la un accent din Moldova sunt ok, că răspunsurile nesimțite la niște informații pe care le-am cerut sunt ok, că băgarea agresivă în seamă în transportul în comun e ok, că șoferii mașinilor fabuloase (pe care o săracă ca mine nu și le-ar permite vreodată) care nu opresc la zebră sunt ok, că toți dubioșii care fac ca transportul în comun sau plimbarea de seară la care visează turistul să fie nasoale sunt ok, că dac-am vrut să-mi anulez biletul și să plec mai repede, a fost ok ca tipa de la ghișeu să dezvolte o criză cu accent constănțean în toiul serii. Presupun că toate astea sunt ok pentru oamenii din Constanța. Presupun că titulatura asta de oraș mișto la mare le oferă o aură mai diferită decât cea a oamenilor din restul orașelor fără mare. Ceea ce e nasol.

Atracțiile sunt marea
Serios. Adică Constanța are și-un muzeu de istorie fain, și-un pui de moschee, și-o arhitectură veche faină, și ceva cu mozaic roman, și-un cazino, și, în principiu, chestii de-astea vechi, dar mișto, pe care oamenii vor să le vadă într-un oraș înainte să se bage-n mare sau înainte să urce pe munte sau înainte să ajungă să-și monteze cortul în pădure. Sunt sigură că un oraș cu mare n-are doar marea. Înainte să te bagi în mare, în orice oraș turistic ai fi, tre să găsești măcar o hartă la care te duci și te holbezi și te orientezi să vezi ce, unde și cum. Înainte să te bagi în mare, în orice oraș turistic ai fi, tre să găsești măcar un indicator ca la proști, care să-ți zică ce, unde și cum. Înainte să te bagi în mare, în orice oraș turistic ai fi, toate hărțile, toate indicatoarele, toate atracțiile, toate monumentele și neamurile lor la care intrarea presupune și bani, toți câinii care te apucă de picior, toți boschetarii care stau în clădiri fost fabuloase-actual prost întreținute, toate astea ar trebui să fie frumos și bine puse la punct. Pentru că de-aia un oraș turistic e turistic. Și-apoi are și mare.

*eu, ca turist moldovean și neștiutor venit din Iași, unde pietonala centrului e semnalizată, habar n-aveam că nu mergeam pe-un trotuar cu piatră cubică și că mergeam, de fapt, pe stradă. Până când un șofer grozav de grăbit, ca restul șoferilor grozav de grăbiți de-acolo, ar fi putut să-mi ia viața în stil dramatic. Pe piatră cubică, printre clădiri în paragină, într-o vale care măcar avea priveliște spre mare.
*eu, ca turist moldovean care nu înțelege nevoia oamenilor de a adopta un accent ascuțit în vârful limbii, m-am simțit prost, observată fiind din cauza remarcilor mele moldovenești, care remarci nici măcar nu mai sunt cum erau ele moldovenești odată. Să fim serioși. Nu faptul că spunem ce faci în loc de ci faci ne arată statutul extraordinar pe această lume.
*eu, ca turist moldovean, n-am simțit niciodată aroganța ăstora care pierdeau vremea pe stradă, la terasă, acoperindu-mă-n valuri, când veneam în Iași ca turist moldovean. Pentru că există orașe în care aroganța ăstora care stau acolo nu te acoperă în valuri. Constanța nu e unul dintre ele.

Ceea ce mă face să rămân o moldoveancă a dulcelui și înapoiatului Iași.

*bă, și Hotelul Tineretului merită un studiu de caz. Acest loc jegos, împuțit, pătat, mucegăit și profund, dar profund comunist, atât de comunist cum nu s-a mai văzut din comunism, de două stele, care, în mod incredibil, are voie să funcționeze.


27 apr. 2017

Comunismul, această epocă de aur

Eu m-am născut în 1995, așa că n-am de unde să știu exact cum a fost comunismul, că nu l-am prins direct.

Dar cunosc comunismul pentru că studiez curentul ăsta vreun an la facultate sau mai mult, pentru că am neamuri care-au trăit atunci și le mai place uneori să povestească, pentru că există o grămadă de surse acum din care să te poți informa în privința asta, pentru că, pentru că. Așa că n-am o privire chiar subiectivă, că n-am fost implicată emoțional, n-am trăit acolo, nu știu cum era să cânți pentru Ceaușescu. Dar o privire tot o am, și asta pe care o am e de-ajuns ca să mă facă să nu înțeleg tendința asta dubioasă a oamenilor de-a se duce spre extreme nasoale. Oamenii ăștia bătrâni din autobuze, oamenii ăștia mai tineri care se întâlnesc la piață să discute, oamenii, în general, care-și încheie conversațiile cu în comunism era mai bine.
Nu era. Comunismul e o extremă nasoală care, ca orice altă extremă nasoală, sună atât de mișto, încât vrei să. Dar hei, la noi n-a fost mai bine decât la ceilalți sau decât acum. Tot continuarea unei doctrine urâte era și când a venit Ceaușescu, care nu făcea decât să fie un om bun, cuminte și supus.

Probabil toți părinții, bunicii, străbunicii din lume erau fericiți. Probabil toată lumea de-atunci crede acum că atunci era mai fericită. Dar hei, fericirea nu e așa. Fericirea nu stă într-un job pe care ți-l asigură statul, nu stă într-un apartament, nu stă în rahaturi de-astea pe care un conducător care ți le dădea, putea foarte bine să ți le și ia. Fericirea nu stă în rahaturi de-astea, când astea sunt paravanul epurărilor, a muncii silnice, a limbii de lemn comuniste, a doctrinei, a controlului populației, a armatelor sovietice, a cozilor la pâine, a lipsurilor de orice fel.

Primul centru universitar în care s-au făcut epurări masive a fost Iașiul. Pentru că Iașiul avea cei mai mulți intelectuali care scriau și gândeau împotriva comuniștilor atunci. Faptul că niște oameni mișto au murit pentru c-au crezut că libertatea de gândire mai era o opțiune e chiar trist. Probabil nu toți părinții, bunicii și străbunicii știau asta. Și dacă știau și erau încă fericiți sau dacă știu și-ar mai fi fericiți înapoi, atunci asta e și mai trist.
Ungurii, frați de-ai noștri pe care-i înjurăm cu patos, au murit în dimineața revoluției ungare, când armatele sovietice au intrat în Ungaria și i-au văzut pe oameni că scot capul la geam să vadă ce se întâmplă. Că nu știau săracii cine-a venit. Că credeau că dacă ei zic că nu mai suportă și fac o revoluție pașnică, comuniștii zic și ei, bine, frați, vă lăsăm acum.
Propaganda comunistă din Scânteia scria atât de urât și atât de fals, și totuși atât de convingător despre niște personaje faine ale țării ca fiind cei care trebuie să dispară, încât românii chiar credeau că niște oameni faini trebuie să moară. Pentru că dacă comunismul începea de undeva controlul, o făcea prin propagandă. Și dacă oamenii învățau să facă ceva atunci, învățau să se obișnuiască cu răul. Și dacă oamenii învață să se obișnuiască, atunci greu mai scoți ceva din oasele lor de bătrâni. Comunismul gen.

Și poate nu cădeau blocurile la cutremur atunci, era învățământul mai bine organizat, rezistau florile mai mult în grădinile publice, muncea toată lumea în fabrici și uzine, nu apăreau gropi în străzi, umblau câinii cu covrigi în coadă, dar pentru cine și pentru ce?
Dar de ce să fim oameni care se obișnuiesc într-o stare de opresiune, când putem să fim oameni care obișnuiesc să ajungă la un job pe care-l vor, să stea într-un bloc care nu cade la cutremur, să nu fugă toată viața după covrigii din cozile câinilor, și care vin acasă să scrie liber, să gândească liber, să fumeze o țigară liber, să trăiască liber și să nu se gândească că azi, cei 10 colegi au dispărut și nimeni nu știe unde.

Hai să nu mai.





16 mar. 2017

5 motive pentru care e nasol să fii profesor tânăr

OMG. E a treia lună din 2017 și pe blogul ăsta nu s-a mai scris absolut nimic. Dar hei, cred că asta e prima seară din 2017 în care am ceva de zis.

Am 21 de ani și mă pregătesc să predau istorie la o clasă de copii foarte curând. Adică când o să am deja 22 de ani, dioptrii mai mari la ochelari și-o dungă la pantalonii mei de viitoare profă mai ascuțită decât aroganța asta enervantă de care sufăr. O să fie un an de dungi ascuțite la pantaloni și aroganțe de-o parte și de cealaltă.
Până atunci, predau istorie la o grupă de studenți. Așa că pentru mine, examenul maturității n-a fost BAC-ul. Pentru o grămadă dintre noi, ăștia care vrem să fim în sistem, ca să fie bine să nu fie mai rău, examenul maturității începe în fața unor copii care te desconsideră, ca niște scârbe mici, din primele cinci minute de intrat în clasă. Pentru că ăștia pe care vreau eu să-i învăț lucruri, nu mai poartă uniformă, nu mai au doar doi lei în buzunar pe zi, nu mai citesc o carte tipărită, nu mai înțeleg raportul dintre profesor-elev și foarte puțini dintre ei înțeleg de ce mai avem nevoie de istorie și de ce vin eu în fața lor. Ceea ce face ca începutul unei cariere deja blamată să fie și mai răhăcios. Pentru că.

1. Copiii ăștia nu primesc educația pe care generația mea a primit-o,
Eu nu știam să înjur la 10 ani, că dacă încercam măcar să înjur, primeam o telecomandă peste fund. Și nu-mi plăcea să primesc telecomandă peste fund, să fim serioși, cui i-ar fi plăcut? Așa că nu înjuram. Înțelegeam că noțiunea de urât pe care maică-mea mi-o explicase era ceva care nu trebuia să facă parte din mine, ca copil cuminte și pur ce eram încă. Poate că eram eu un copil care-și dezvolta spiritul ăsta conservator de-acum. Poate că ai mei au avut mai mare grijă. Poate că știam să-mi aleg copiii de la cutia cu nisip care, la rândul lor, dezvoltau și ei spiritul conservator de-acum. Poate că eram o dubioasă.
Dar hei, copiii ăștia sunt vulgari de mici. Îi aud pe stradă și ceva din mine se rupe. Ceva din mine se întreabă dacă dunga pantalonilor mei o să fie destul de rezistentă la toate reacțiile verbale negative pe care le-aș putea primi în primul an de predare a unui obiect care, ce-i drept, nu trezește atât de mult interes într-o țară de informaticieni și corporatiști.

2. Copiii ăștia cresc în puful în care generația mea n-a crescut.
Eu aveam doi lei la școală. Upgradată la 3 mai încolo. Că știam că-s un copil care în 5 ore de cursuri n-are nevoie de mai mult. Prin liceu eram deja la alt nivel, că mi-am dat seama că pot să-i strâng și să fac mai multe cu ei. Gen țigări. Dar până la țigări, am mers pe jos și-am făcut foamea, și când venea taică-miu să-mi dea bani, aveam deja. Erau 10 lei și mi se părea c-o să cuceresc lumea cu ei. E ăsta puf? Nu. Aveam nevoie de puf? Nu. Cresc ăștia de-acum cu aura banilor în jurul lor? Cresc. E nasol că cresc așa și li se pare că totul li se cuvine? E.
Faptul că avem școli scumpe pe care le știm ca pe niște școli scumpe, nu bune, e profund trist. Faptul că avem școli care scot fițe în lume, nu oameni cel puțin deștepți, e iar profund trist.


3. Copiii ăștia știu ce e aroganța de care generația mea nu știa.
Nu știu să fi ridicat capul și să mă fi uitat cu scârbă la profesorii din fața mea în primele luni când i-am întâlnit. Ei erau niște oameni mai mari și mai mișto decât mine, iar eu eram o mucoasă la propriu. Nu puteam și n-aveam de ce să ridic vocea la ei, nu puteam și n-aveam de ce să-i cred niște ratați, nu puteam și n-aveam de ce să mă uit urât. Nu știam ce-i aia scârbă, oricum, că nu consideram că am de ce să fiu o scârbă arogantă. Eram, din nou, o mucoasă.
Dar hei, elevii claselor de-acum au impresia că știu ce înseamnă aroganța, au impresia că-s mai deștepți decât mine, au impresia că ei îs mișto, eu nu, au impresia că ei controlează ora, nu eu, nu tu ca profesor tânăr. Așa că elevii claselor de-acum se uită cu scârbă, cu superioritate, cu prejudecată, rahaturi de-astea pe care nu știu foarte bine să le stăpânească. Ceea ce e foarte amuzant, pe-o parte. Și atât de frustrant, pe cealaltă.

4. Copiii ăștia au foarte multă energie pe care tu n-o mai ai.
Evident că la 21 de ani energia mea ar trebui să fie maximă. Sunt un om tânăr, toată viața în față, toată încărcătura de care poate dispune cineva. Cred că e, pentru că altfel aș fi murit cu ritmul vieții mele din prezent, în care ziua începe la 7 dimineața și se termină, teoretic, la 9 seara, când ajung acasă. Dar doar faptul că ziua începe la 7 dimineața mă face să plâng puțin cât stau pe wc, locul unde, de obicei, energia mea se scurge aproape toată. Doar gândul că am o facultate de dus în spate, o muncă cu acte, o casă de curățat, o mâncare de făcut, DOAR gândul mă face să vreau să rămân pe wc tot restul vieții. E evident că energia a 30 de copii n-o egalează pe a mea sau invers. E evident că teoria impune să te impui ca un mic Hitler, ca apoi scârba să fie totală. Și, poate cel mai trist, e evident că îmbătrânești mai repede decât o fac ei.

5. Îs mulți, bă, și ești ca o cloșcă care încearcă șă-și bage toate ouăle sub ea, dar nu poate din prima.

Probabil atât.